prin februarie imi propusesem sa ma intorc definitiv acasa, sa ma pregatesc pentru disertatie si totusi am continuat sa muncesc, sa fac naveta si cu un pic de efort am terminat si masterul "la zi"..costisitor, obositor insa s-a incheiat..prin iunie m-am tot gandit la ceea ce mi-ar placea sa fac si cum aveam in plan de ceva vreme mi-am propus sa ma pregatesc pentru scoala doctorala, numai ca am fost incapatanata si nu mi-am dat demisia cand trebuia. pe 15 august am semnat-o, legal trebuia sa muncesc pana pe 31, apoi din diferite motive raportul nostru s-a incheiat pe 26 august...am fost trista insa am invatat sa cred ca toate lucrurile se intampla cu un scop si cert e ca au fost 15 luni in care am muncit avand un orar stresant. in sfarsit cu mari emotii am revenit acasa.
cum mi se pare? ciudat...nu inteleg si nici nu am sa reusesc cum este posibil sa fie totul atat de scump, preturi mari, cum traiesc oamenii, cum isi permit sa aiba o viata decenta...si ca sa relatez o zi in care am cheltuit 80 de lei si nu am inteles nimic: niste bilete de autobuz, niste foi la xerox, un document de legalizat, mici cumparaturi si gata...si ma intreb? cum sa faci fata cu un salariu de 2-300 de euro in ideea in care mai ai chirie, utilitati de platit...o situatie jenanta pentru multi...
mergeam agale pe strada si observam oamenii si ma simteam neputiincioasa...priveam uimita un copil de maxim 12 ani care cara cinci sticle cu apa a cate 5 l fiecare....una era bagata in bluza si tinea cate doua in mana....apoi trece o "doamna" cu o punga imensa pe cap pentru ca ploua...si toata actiunea se petrecea in zona universitate...apoi urmeaza deplasarea cu autobuzul...imbulzeala, mirosuri diferite si expresii triste...si eu ma uitam pierduta...oare cand se va schimba situatia? e atat de evident ca suntem o tara saraca, strazi distruse, lipsa locurilor de parcare, salarii mizere, locuinte la preturi mult prea mari pentru buzunarele romanilor, chetuieli ridicate si un stres continuu...si e totusi orasul meu drag unde mi-am propus sa ma intorc, sa muncesc, sa continuu sa studiez....chiar daca acum o parte din mine se afla ratacita intr-un colt al Italiei, chiar daca undeva in sufletul meu oftez si imi doresc sa ma intorc si nu de dragul fostului meu loc de munca ci pentru prietenii mei, pentru o persoana speciala in viata mea, pentru confortul meu sentimental...
acum sunt constransa si trebuie sa raman pentru o vreme acasa chiar daca peste putin revin la Pisa, apoi merg la Barcelona si traseul calatoriilor ramane deschis...mi-am propus sa vizitez cat pot, cat mai pot...sa ma bucur de ceea ce este frumos, sa imi strang amintirile in sufletul meu si sa ma incarc cu energie pozitiva....fiecare zi ma ajuta sa devin mai matura, ma face sa cred ca viata nu e cum visam eu...ci ca in fond e o lupta pentru supravietuire...unde daca te opresti nu ai cum sa progresezi...
si acum imi doresc...tare...tare...tare sa fie bine...
cum mi se pare? ciudat...nu inteleg si nici nu am sa reusesc cum este posibil sa fie totul atat de scump, preturi mari, cum traiesc oamenii, cum isi permit sa aiba o viata decenta...si ca sa relatez o zi in care am cheltuit 80 de lei si nu am inteles nimic: niste bilete de autobuz, niste foi la xerox, un document de legalizat, mici cumparaturi si gata...si ma intreb? cum sa faci fata cu un salariu de 2-300 de euro in ideea in care mai ai chirie, utilitati de platit...o situatie jenanta pentru multi...
mergeam agale pe strada si observam oamenii si ma simteam neputiincioasa...priveam uimita un copil de maxim 12 ani care cara cinci sticle cu apa a cate 5 l fiecare....una era bagata in bluza si tinea cate doua in mana....apoi trece o "doamna" cu o punga imensa pe cap pentru ca ploua...si toata actiunea se petrecea in zona universitate...apoi urmeaza deplasarea cu autobuzul...imbulzeala, mirosuri diferite si expresii triste...si eu ma uitam pierduta...oare cand se va schimba situatia? e atat de evident ca suntem o tara saraca, strazi distruse, lipsa locurilor de parcare, salarii mizere, locuinte la preturi mult prea mari pentru buzunarele romanilor, chetuieli ridicate si un stres continuu...si e totusi orasul meu drag unde mi-am propus sa ma intorc, sa muncesc, sa continuu sa studiez....chiar daca acum o parte din mine se afla ratacita intr-un colt al Italiei, chiar daca undeva in sufletul meu oftez si imi doresc sa ma intorc si nu de dragul fostului meu loc de munca ci pentru prietenii mei, pentru o persoana speciala in viata mea, pentru confortul meu sentimental...
acum sunt constransa si trebuie sa raman pentru o vreme acasa chiar daca peste putin revin la Pisa, apoi merg la Barcelona si traseul calatoriilor ramane deschis...mi-am propus sa vizitez cat pot, cat mai pot...sa ma bucur de ceea ce este frumos, sa imi strang amintirile in sufletul meu si sa ma incarc cu energie pozitiva....fiecare zi ma ajuta sa devin mai matura, ma face sa cred ca viata nu e cum visam eu...ci ca in fond e o lupta pentru supravietuire...unde daca te opresti nu ai cum sa progresezi...
si acum imi doresc...tare...tare...tare sa fie bine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu