Oricat de bine as intelege o situatie nu-mi vine deloc usor sa o si accept si asta s-a intamplat si anul acesta. Inca de acum un an vorbeam cu Christopher despre faptul ca unitatea sa este programata pentru Kuwait si alte cateva state vecine si ma rugam sa treaca timpul din ce in ce mai greu. Cred ca am inceput sa fiu trista de prin decembrie de cand ma apucase panica plecarii sale. Si timpul s-a scurs si a venit si luna februarie... Si parca traiam negand, nu vroiam sub nicio forma sa stiu ca pleaca, ca nu o sa-l mai vad 9 luni... o vesnicie ... Se facuse luni, 11 februarie si numai ce am zarit lumina diminetii... l-am rugat pur si simplu sa nu se trezeasca inainte mea si totodata sa puna toate gentile sale in portbagaj, sa nu le vad. Am luat micul dejun si nici nu ma simteam in stare sa mestec. Ma intrebam in gand daca e luni, daca el chiar pleaca... La 12 a trebuit sa-l duc in baza sa-si lase bagajele, sa-si ia arma in primire urmand ca mai apoi la 3 sa fie ceremonia de plecare. Si pentru prima oara am asistat la un moment care a frant multe inimi. El ca sa ma incurajeze mi-a spus ca suntem noi si alte 2000 de persoane in aceeasi situatie si ca trebuie sa fiu tare insa eu plangeam incontrolabil. Incercam sa-mi ascund lacrimile insa fara nicio sansa de reusita. Apoi au facut formatia, moment in care soldatii stateau intr-o parte a salii, familile de cealalta parte. Ma uitam si negam... apoi au primit alte 30 de minute sa-si ia la revedere, cele mai grele 30 de minute in care aveam momente in care izbucneam in plans si apoi imi reveneam si tot asa. Fusesera anuntate ultimele 5 minute si parca se facuse frig si intuneric in inima mea. L-am imbratisat pentru ultima oara si ma uitam pierduta cum pleaca ... Si a trebuit sa ma adun, sa plec spre casa... Ce drum obositor si plin de lacrimi... nici nu-mi pasa ca unii se uitau la mine ca si cum as fi avut ceva iesit din comun. Mi-ar placea sa-mi pot ascunde tristetea, lacrimile, insa nu-mi e specific. Daca simt ca trebuie sa plang, atunci plang... Nu am avut timp sa intru in casa si sa plang pentru ca la numai 2 zile a trebuit sa merg sa sustin un examen. Vorbeam cu mine si imi spuneam ca trebuie sa reusesc, pentru mine, pentru el, pentru noi.
M-a intristat sa-l vad pe Henri lipit de usa cu privirea pierduta. Cainele a simtit asa ca pleaca, i-a mirosit bagajele, plus ca l-a luat in brate si l-a pupat... apoi pana seara tarziu a stat si s-a uitat in gol...
Si in sfarsit miercuri, la doua zile de cand a plecat Chris ne-a sunat si ne-a spus ca e bine, ca a ajuns si ca s-a instalat... Cateva zile am tot intrebat cand se intoarce... Apoi mi-am dat seama ca trebuie sa ma focalizez pe tot felul de activitati si sa nu sufar, sa incerc sa inteleg ca distanta de regula consolideaza o relatie, ca o familie trebuie intretinuta indiferent de situatie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu