Nici nu mai stiu cand trec zilele. Simt cateodata ca sunt mereu pe
fuga, ca ies din casa pe undeva pe la 7:30 si ajung acasa o data cu
intunericul. Ma uit la Boroboata cum in fiecare zi face ceva nou, cum apuca el
cu manutele sale ce gaseste pe langa el, ma uit mirata cum ma trage de par, cum
rade cu gura pana la urechi, cum parca mai ieri era asa mic de imi era si teama
sa il iau in brate de frica sa nu se “sfarame”. Si da, pentru mine Dominic este
bebelusul care parca se forma intr-un bol e sticla si totul in jurul sau
trebuie sa fie perfect curat, asezat, dramaluit.
Mai toata lumea mi-a zis ca asa se intampla cand ai primul copil,
ca ai tendinta sa ii cumperi cele mai frumoase si mai scumpe lucrusoare, ca nu
te mai opresti din achizionat din dorinta de a-I oferi copilului tot ce are
nevoie. Si oricum copilul nu cere nimic. El doar maraie cand vrea schimbat,
hranit, cand vrea tinut in brate si cand poate vrea mai multa atentie. Un
bebelus simte nevoia imensa de a fi iubit. El simte caldura corpului, el simte
vorbele tale, el te vrea langa el. El nu cere mult.
Copiii sunt particica din noi, ei ne ajuta sa devenim mai buni, ei
ne dau un nou rol pe care trebuie sa il onoram cu success. Noi, adultii traim
intr-o lume complicate. Copiii nostril vad lucrurile simplu si zglobiu si asa
si trebuie sa fie. Lumea lor minunata trebuie pastrata intacta, lumea lor curata
trebuie ferita de poluare, lumea lor e lumea povestilor cu zane, a basmelor cu
feti frumosi, a bucuriei in forma pura.
Anul asta de Craciun am primit cel mai frumos cadou: copilul meu
care cu zambetul sau larg ma face sa uit de orice stare de oboseala, de
tristete, de munca multa etc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu