daca cineva m-ar fi intrebat acum cateva luni ce-mi doresc sa fac in toamna as fi raspuns hotarata: sa merg in state...vara asta sa spunem ca am avut un job ok din care as fi putut castiga foarte bine insa nu intotdeauna oamenii stiu sa te remunereze corespunzator si asta pentru ca au invatat sa profite de pe urma altora...nu mi-am mai dorit sub nicio forma sa raman in Italia, sa muncesc ca shop assistant cu toate ca am constatat ca eram apreciata la munca pentru capacitatea de lucru de care dadeam dovada, pentru ca faceam traducerile din italiana - engleza, efectuam atributiile cu seriozitate, pentru ca in aproape jumatate de an nu mi-am permis niciodata sa intarzii, sa ma plang ca sunt obosita si ca in ciuda saptamanilor full-time am rezistat pana la sfarsit insa in final am ramas dezamagita... insa a trecut...am invatat sa pasesc mai departe, sa nu port pica nimanui, sa ma gandesc ca a gresi este omenesc...
mi-am conturat un alt vis, am facut tot ceea ce a trebuit pentru a obtine viza de turist B1 / B2, a trebuit sa completez un formulat (DS-160) care m-a exasperat atat pe mine cat si pe sergentul meu drag pentru ca nu reuseam sa uplodam o poza...insa pana la urma a fost bine si aplicatia a fost acceptata...am platit taxele pentru amabasada (140$ + 11$), am calatorit pana la Bucuresti, m-am prezentat la interviu, mi-am invins emotiile si in cele din urma I've got the visa for the next 10 years...bine ca oricum chiar si in cazul unui refuz mergeam in vacanta de toamna pe undeva prin Irlanda sau printr-o alta tara europeana in ideea de a ne vedea insa m-ar fi intristat teribil sa nu-i pot vedea pe Christine, Eva, Andrew, Seamus, my lovely Maura si binenteles sa-l cunosc pe Paul...
mi-am facut un to do list, mi-am cumparat o valiza noua, mare si incapatoare, am achizitionat souveniruri pentru cei din state, mi-am impachetat bagajele si marti seara am pornit la drum...eram acasa la Iasi cu mama care parca avea ochii inlacrimati care mai, mai mi-ar fi spus - abia ai venit si iar pleci - insa stiu ca ma iubeste suficient de mult cat sa ma inteleaga si sa ma sustina, sa imi doreasca sa fac ceea ce simt si sa ma lase libera in lumea mea...
am preferat sa iau un maxi, apoi un taxi, am facut cunostinta cu taximetristul Vasilica, un individ pe la 60 de ani care mi-a spus ca este disponibil 24 din 24h...m-a facut sa rad insa i-am multumit politicos pentru numarul de telefon dat si pentru serviciul acordat...
Marti am fost un pic abatuta si asta pentru ca pe undeva prin sufletul meu am permis sa se instaleze dezordinea, pentru ca am lasat sa-mi fie furate visele insa mi-am dat seama ca poate gresesc, ca e bine sa ma opresc si sa gandesc rational pentru ca in fond am o singura viata si trebuie sa fac alegerea justa...mi-am infruntat tristetea si apoi am ajuns la Vama Veche unde ma astepta draga mea Anett...am revazut un amic drag, acum avocat prestigios...m-am bucurat sa observ ca a progresat si ca nu mai este acel tanar nazdravan...m-a surprins placut si mi-a creeat o stare de bine: pentru ca atunci cand iti doresti se poate: cum zic eu mereu: cu un gram de noroc, cu vointa si dorinta reusesti: trebuie doar sa incerci si sa-ti doresti...
am conversat cu ei si apoi am plecat cu autocarul Iasi - Otopeni...m-am amuzat pentru ca aveam in dreapta un cetatean strain care apela la mine cand nu stia un cuvant - drept rasplata ajunsi la aeroport mi-a oferit o cafea...mi-a facut placere sa schimb doua vorbe si m-am bucurat pentru ca l-am putut linisti pentru ca era agitat vazand cum un coleg de calatorie vomita in spate insa fara sa se ingrijeasca corespunzator - el ii cumparase apa, o alta doamna ii oferise pastile - ce m-a marcat e lipsa de preocupare a unora pentru propria sanatate, lipsa de respect fata de ceilalti calatori...nu-ti poti permite sa faci un autocar intreg sa respire un aer expirat asta pentru ca tu dai dovada de comoditate...in fine, a trecut si asta si am ajuns in cele din urma la aeroport...
si 3:30 - aeroportul prindea viata, lumea incepea sa apara pentru ca erau cursele de la 5 care asteptau clientii la check-in....eu mi-am facut rezervarea la British airways si apoi legatura cu American Airlines...am calatorit de la Bucuresti la Londra circa 3 ore, am luat un pranz delicios...am avut placerea sa fiu inconjurata de vedete si zic asta razand...pentru compania BA lucreaza si Leonard Miron un individ ce mai prezenta el emisiuni pentru copii si alte show-uri tv, Cabral insotit probabil de producatoarea sa si un alt actor de la Acasa TV daca nu ma insel insa nu pot fi convinsa pentru ca nu mai urmaresc de ani de zile Tv-ul in Ro, artista de la Vegas - tipa care canta si la vioara care este o femeie foarte frumoasa insotita de partenerul sau - vreo doi fotbalisti cunoscuti prin Europa asta pentru ca ii mai zaream la Stirile Sportive....ce nu am inteles era ca o parte dintre acestia incerca sa-si camufleze chipurile si n-am priceput de ce....nu se ingramadea nimeni sa le ceara un autograf sau sa faca conversatie - ei vorbeau intre ei si am auzit ca ar merge la Los Angeles si prin imprejurimile de acolo...pentru mine a fost un motiv de zambit insa nimic mai mult pentru ca nu sunt fan :)....ceea ce m-a mai frapat era un cuplu ce statea langa mine - el parea un domn probabil indian de origine, ea o doamna "trasa de par" - cu aere de mare star si dansa insa nici macar nu stia sa stea asezata normal pe scaun...ma mir cateotada cum oamenii emit pretentii insa nu se au in vedere....
am ajuns si la Londra unde un cuplu de oameni trecuti de 60 de ani mi-au solicitat ajutorul pentru ca si ei calatoreau in State insa cu alta companie si aveau dificultati la comunicarea in engleza...am stat cu ei pret de cateva minute si au fost norocosi pentru ca noi aterizasem la terminalul 5 si ei aveau legatura de la acelasi terminal...apoi eu m-am indreptat spre Terminalul 3 - am mers cu autobuzul cca 20 de minute, am vazut ca am zborul catre Chicago la 12:50 ora Londrei si ca mai intai trebuie sa ma prezint la Security point unde un agent aeroportual mi-a pus cateva intrebari in legatura cu viza, cu sederea mea in state, despre bagaje etc...m-a uimit faptul ca mai toti angajatii erau indieni sau din Bangladesh...nu am cum sa comentez sub nicio forma pentru ca nu am nicio problema de rasa / etnie / religie mai ales ca exista posibilitatea de a avea cumnata asiatica...am mai asteptat un pic si a urmat imbarcarea...si auzeam un tanar (cu dubla cetatenie romana - americana) ca vai ce avion mic insa nu mi s-a parut deloc asa...cel putin in zona saracilor (economy) sunt trei randuri de scaune repartizate 2 -5-2 si sirul are vreo 40 de randuri....plus ca sunt celelalte clase la care nu ai acces pentru ca sunt separate...in fine...nu am cum sa ma plang sau sa emit pretentii pentru ca fiecare calatoreste cu compania aeriana si cu clasa pe care si-o permite...si plus de asta nu am fost niciodata vreo fitoasa sa zic Vai...ce conditii....ba mai mult - sunt o gurmanda asa ca in ciuda faptului ca adormisem am solicitat ulterior my meal, pui cu legume, o salata cu niste rosii care nici pe departe nu sunt gustoase ca ale mamei, niste branza frantuzeasca, niste unt, suc la discretie si apoi puteai cere ceai sau cafea...
zborul este lin si dureaza 8h 40 min pana la Chicago...pana acum (si sunt la jumatatea distantei) nu a fost niciun eveniment semnalat...am cam tremurat de frig insa ca orice companie care se respecta ne-au pus la dispozitie cate o perna si cate o patura....plus ca fiecare pasager are acces la Tv-ul din fata scaunului plus ca este un Lcd central ...eu ma uit fascinata pe fereastra si parca incep sa ma incalzesc...soarele arde cu putere, imi patrunde in piele....si zbor deasupra Oceaunului Atlantic si ma tot gandesc cate locatii as vrea sa mai vizitez...ma uitam cu ochii mari, mari la cum ar fi sa vizitez Singapore, Tokyo...Dubai....Lagos....oare cand o sa ma opresc?....insa nu-mi pare nicio clipa rau ca am o viata asa de buburuza...cert e ca atunci cand nu te regasesti intr-un loc nu are rost sa te complaci intr-o situatie, sa pleci capul si sa accepti...
in calatoria asta mi-a placut de Ion din Ardeal....un tip de 25 de ani care este jumatate ardelean, jumatate moldovean insa de la 2 ani locuieste in America....a inceput sa-mi vorbeasca despre visul sau de a face un ong intr-o zona rurala - gen ferma - in care sa dea posibilitatea copiilor sa se autoeduce, sa munceasca, sa-si castige drepturile....el spunea asa de mandru ca la 16 ani mergea la munca pentru ca se simtea barbat...in Ro flacaii nostri stau prin facultate intretinuti fiind de parinti pana la 25 - categoric sunt si exceptiile deci nu-mi permit sa ii pun pe toti in aceeasi "oala"...
ma tot uit in jurul meu si constat cat de mult imi plac americanii pentru ca au zambet dulce, pentru ca se uita la tine si te cuceresc cu privirea, iti dau asa incredere in a conversa si in a te simti ok...in ultimele luni in Italia am tot avut ocazia sa ies cu un grup de americani - mai toti sunt angajati in armata americana - sunt mp - military policeman - locuiesc si muncesc la Pisa in Camp Derby - cei mai multi au intrat in armata la 18 ani, au fost pregatiti si apoi trimisi catre diferite baze in Europa....asa l-am cunoscut si pe Chris in 2007 cand venea in timpul sau liber intr-un pub in care munceam...pe atunci eu eram cuplata, el se afla intr-o poveste a sa insa cert e ca ne simpatizam...prin 2008 ne-am revazut si Christine imi vorbea mereu cu mare drag de el pentru ca ea tinea orele de consiliere in CD deci il cunostea foarte bine ca om, personalitate / caracter...am mai schimbat cateva vorbe pe net insa nimic deosebit...pur si simplu friendship...apoi nu stiu cum s-a intamplat insa ne-am ignorat pentru o vreme...el a plecat in Iraq si in repetate randuri am vorbit despre ce isi doreste fiecare de la propria persoana...imi amintesc ca a spus (pp ca glumind) lasa ca nu ne trebuie mult - ne vedem, ne iubim si ne casatorim...
ne-am intersectat privirile intr-o zi ploioasa de primavara cand hotarasem sa iesim la Pisa la o plimbare...si atunci - amandoi fara nicio obligatie - am ales sa fim prieteni, sa incercam...in Italia era mai ok - chiar daca eram amandoi foarte ocupati ne vedeam si vorbeam in permanenta insa de cand fiecare a plecat a fost un pic mai greu....el a plecat la Scoala in Alabama unde i s-au pus restrictii - gen folosirea telefonului doar miercurea / duminica situatia mai putin confortabila...insa asta e viata...nimic nu e usor insa orice este posibil....
si iata ca a urmat si aterizarea la Chicago...nici macar nu am simtit cand avionul a luat contact cu solul...a fost un zbor asa lin...la Chicago a trebuit sa completez formularul I-94 specific turistilor si totodata am fost intervievata de un ofiter al vamii americane...m-a cam luat la rost ca ce fac, cum de si etc insa in final am primit acceptul de intrare in US, am ridicat bagajele si apoi am stat la un alt control de securitate...la un moment dat era o faza comica unde ti se indica pozitia in care trebuie sa-ti tii picioarele si culmea trebuia sa mai si zambesc...am fost intrebata daca atat pot...ce ar fi vrut ala de la mine dupa 30 de ore nedormite...
am inceput calatoria plecand de la 8 de acasa de la Iasi, la 9 am avut autocarul catre Otopeni - la 8:30 am luat avionul catre Londra, la 12:40 (respectiv 2:40 Ro) am plecat spre Chicago, calatorie ce a durat 8 ore 40 min....ajunsa la Chicago la 3 pm a urmat o asteptare de 6 ore si 35 de minute pana cand am avut conexiunea cu Rochester, New York...am sunat-o pe mama pentru ca stiam ca sta pe ganduri, am facut o vizita la Starbucks si acum urmeaza imbarcarea pentru cel de-al treilea zbor si ultimul totodata pana ce ma intalnesc cu Christine...apoi din cate am inteles o sa mai mergem cu masina cca 30 de minute insa pe undeva pe la 1:00 am (noaptea) o sa fiu la ea acasa....asta inseamna joi ora 8 dimineata...si asa sunt 36 de ore acumulate, partial nedormite insa data viitoare cu siguranta am sa schimb ceva si anume autocarul cu zborul Tarom care imi face legatura cu cursa British....in fine...ce a fost mai greu a trecut si ce nu imi place e ca sunt in continuare racita, ca stranut si imi este frig cu toate ca lumea pe la Chicago se bucura inca de vara...sau cel putin eu ii vad pe toti in tricou....in aeroportul asta imens m-a terorizat aerul conditionat - dusmanul meu declarat pe care Chris il adora....
n-am sa uit cum un copil, pasager pe acelasi zbor a spus la aterizare: mami acum imi dau seama cat de barosan este avionul asta...m-a amuzat inocenta sa si bucuria de a calatori: eram de fapt in 2, eu si el cu emotia noastra uriasa fata de ceva nou....
prima zi in Brockport / Rochester
o dimineata friguroasa de toamna si eu speriata sa ies din casa...am condus copii la School Bus, ne-am imbratisat si le-am promis ca in ziua ce urmeaza am sa-i insotesc la scoala pentru ca nu fac practic fata...simteam cum frigul ma doboara...erau cca 7 grade...am intrat inpoi in casa unde ramasesem cu Bill si Norman, 2 motani "barosani" care mi-au terorizat somnul...ei sunt obisnuiti sa se impinga in usa, sa intre in camera, sa sara pe pat si sa se joace...sunt 2 motani de casa; unul negru, mai slabut si celalalt gri, grasan din cale afara....pentru mine la inceput a fost o provocare...eu care nu rezist cu pisica mamei in camera acum am fost nevoita sa ma obisnuiesc cu ambii...
in prima zi am fost si am baut o cafea delicioasa la Tim Hortons, m-am familiarizat cu imprejurimile, am luat la cunostinta de cei doi prieteni dragi Wal*mart and Wegons de unde mi-am achizitionat mai tot ce-mi trebuie in saptamanile astea de vacanta...
le-am gatit copiilor cand s-au intors de la scoala asa ca i-am surprins cu ceea ce lor le place enorm de mult: paste facute de Dana...apoi seara am gatit cartofi cu bacon, ceapa, morcov...si m-am bucurat vazandu-i ca mananca tot...
M-am afectionat atat de tare de ei din prima clipa cand i-am imbratisat, din iulie 2007...i-am perceput ca fiind familia mea de suflet si a trebuit sa le fiu recunoscatoare pentru ca mi-au oferit o casa, un loc in familia lor...cert e ca in 2009 cand au plecat din Italia am preferat sa plec cu 2 zile inainte in Romania intr-o scurta vacanta ca sa evit suferinta...insa m-am intors si am gasit casa goala...si nu mi-a ramas decat sa privesc trista lucrurile lor...m-am incapatanat sa nu ma mut in camera copiilor pentru ca ma facea sa sufar si am ales sa stau in vechea mea camera care suferisera transformari din cauza infiltratiei de apa de pe terasa...mi-a trebuit cam un an sa accept ca prietenia o sa fie mereu in sufletele noastre...ca o sa fac tot posibilul sa merg sa ii vizitez...si in final am reusit...Calatoria asta reprezinta un simbol al recunostintei mele pentru ei toti...
Noonan's babies I really Love You....God bless and protect you!!!
mi-am conturat un alt vis, am facut tot ceea ce a trebuit pentru a obtine viza de turist B1 / B2, a trebuit sa completez un formulat (DS-160) care m-a exasperat atat pe mine cat si pe sergentul meu drag pentru ca nu reuseam sa uplodam o poza...insa pana la urma a fost bine si aplicatia a fost acceptata...am platit taxele pentru amabasada (140$ + 11$), am calatorit pana la Bucuresti, m-am prezentat la interviu, mi-am invins emotiile si in cele din urma I've got the visa for the next 10 years...bine ca oricum chiar si in cazul unui refuz mergeam in vacanta de toamna pe undeva prin Irlanda sau printr-o alta tara europeana in ideea de a ne vedea insa m-ar fi intristat teribil sa nu-i pot vedea pe Christine, Eva, Andrew, Seamus, my lovely Maura si binenteles sa-l cunosc pe Paul...
mi-am facut un to do list, mi-am cumparat o valiza noua, mare si incapatoare, am achizitionat souveniruri pentru cei din state, mi-am impachetat bagajele si marti seara am pornit la drum...eram acasa la Iasi cu mama care parca avea ochii inlacrimati care mai, mai mi-ar fi spus - abia ai venit si iar pleci - insa stiu ca ma iubeste suficient de mult cat sa ma inteleaga si sa ma sustina, sa imi doreasca sa fac ceea ce simt si sa ma lase libera in lumea mea...
am preferat sa iau un maxi, apoi un taxi, am facut cunostinta cu taximetristul Vasilica, un individ pe la 60 de ani care mi-a spus ca este disponibil 24 din 24h...m-a facut sa rad insa i-am multumit politicos pentru numarul de telefon dat si pentru serviciul acordat...
Marti am fost un pic abatuta si asta pentru ca pe undeva prin sufletul meu am permis sa se instaleze dezordinea, pentru ca am lasat sa-mi fie furate visele insa mi-am dat seama ca poate gresesc, ca e bine sa ma opresc si sa gandesc rational pentru ca in fond am o singura viata si trebuie sa fac alegerea justa...mi-am infruntat tristetea si apoi am ajuns la Vama Veche unde ma astepta draga mea Anett...am revazut un amic drag, acum avocat prestigios...m-am bucurat sa observ ca a progresat si ca nu mai este acel tanar nazdravan...m-a surprins placut si mi-a creeat o stare de bine: pentru ca atunci cand iti doresti se poate: cum zic eu mereu: cu un gram de noroc, cu vointa si dorinta reusesti: trebuie doar sa incerci si sa-ti doresti...
am conversat cu ei si apoi am plecat cu autocarul Iasi - Otopeni...m-am amuzat pentru ca aveam in dreapta un cetatean strain care apela la mine cand nu stia un cuvant - drept rasplata ajunsi la aeroport mi-a oferit o cafea...mi-a facut placere sa schimb doua vorbe si m-am bucurat pentru ca l-am putut linisti pentru ca era agitat vazand cum un coleg de calatorie vomita in spate insa fara sa se ingrijeasca corespunzator - el ii cumparase apa, o alta doamna ii oferise pastile - ce m-a marcat e lipsa de preocupare a unora pentru propria sanatate, lipsa de respect fata de ceilalti calatori...nu-ti poti permite sa faci un autocar intreg sa respire un aer expirat asta pentru ca tu dai dovada de comoditate...in fine, a trecut si asta si am ajuns in cele din urma la aeroport...
si 3:30 - aeroportul prindea viata, lumea incepea sa apara pentru ca erau cursele de la 5 care asteptau clientii la check-in....eu mi-am facut rezervarea la British airways si apoi legatura cu American Airlines...am calatorit de la Bucuresti la Londra circa 3 ore, am luat un pranz delicios...am avut placerea sa fiu inconjurata de vedete si zic asta razand...pentru compania BA lucreaza si Leonard Miron un individ ce mai prezenta el emisiuni pentru copii si alte show-uri tv, Cabral insotit probabil de producatoarea sa si un alt actor de la Acasa TV daca nu ma insel insa nu pot fi convinsa pentru ca nu mai urmaresc de ani de zile Tv-ul in Ro, artista de la Vegas - tipa care canta si la vioara care este o femeie foarte frumoasa insotita de partenerul sau - vreo doi fotbalisti cunoscuti prin Europa asta pentru ca ii mai zaream la Stirile Sportive....ce nu am inteles era ca o parte dintre acestia incerca sa-si camufleze chipurile si n-am priceput de ce....nu se ingramadea nimeni sa le ceara un autograf sau sa faca conversatie - ei vorbeau intre ei si am auzit ca ar merge la Los Angeles si prin imprejurimile de acolo...pentru mine a fost un motiv de zambit insa nimic mai mult pentru ca nu sunt fan :)....ceea ce m-a mai frapat era un cuplu ce statea langa mine - el parea un domn probabil indian de origine, ea o doamna "trasa de par" - cu aere de mare star si dansa insa nici macar nu stia sa stea asezata normal pe scaun...ma mir cateotada cum oamenii emit pretentii insa nu se au in vedere....
am ajuns si la Londra unde un cuplu de oameni trecuti de 60 de ani mi-au solicitat ajutorul pentru ca si ei calatoreau in State insa cu alta companie si aveau dificultati la comunicarea in engleza...am stat cu ei pret de cateva minute si au fost norocosi pentru ca noi aterizasem la terminalul 5 si ei aveau legatura de la acelasi terminal...apoi eu m-am indreptat spre Terminalul 3 - am mers cu autobuzul cca 20 de minute, am vazut ca am zborul catre Chicago la 12:50 ora Londrei si ca mai intai trebuie sa ma prezint la Security point unde un agent aeroportual mi-a pus cateva intrebari in legatura cu viza, cu sederea mea in state, despre bagaje etc...m-a uimit faptul ca mai toti angajatii erau indieni sau din Bangladesh...nu am cum sa comentez sub nicio forma pentru ca nu am nicio problema de rasa / etnie / religie mai ales ca exista posibilitatea de a avea cumnata asiatica...am mai asteptat un pic si a urmat imbarcarea...si auzeam un tanar (cu dubla cetatenie romana - americana) ca vai ce avion mic insa nu mi s-a parut deloc asa...cel putin in zona saracilor (economy) sunt trei randuri de scaune repartizate 2 -5-2 si sirul are vreo 40 de randuri....plus ca sunt celelalte clase la care nu ai acces pentru ca sunt separate...in fine...nu am cum sa ma plang sau sa emit pretentii pentru ca fiecare calatoreste cu compania aeriana si cu clasa pe care si-o permite...si plus de asta nu am fost niciodata vreo fitoasa sa zic Vai...ce conditii....ba mai mult - sunt o gurmanda asa ca in ciuda faptului ca adormisem am solicitat ulterior my meal, pui cu legume, o salata cu niste rosii care nici pe departe nu sunt gustoase ca ale mamei, niste branza frantuzeasca, niste unt, suc la discretie si apoi puteai cere ceai sau cafea...
zborul este lin si dureaza 8h 40 min pana la Chicago...pana acum (si sunt la jumatatea distantei) nu a fost niciun eveniment semnalat...am cam tremurat de frig insa ca orice companie care se respecta ne-au pus la dispozitie cate o perna si cate o patura....plus ca fiecare pasager are acces la Tv-ul din fata scaunului plus ca este un Lcd central ...eu ma uit fascinata pe fereastra si parca incep sa ma incalzesc...soarele arde cu putere, imi patrunde in piele....si zbor deasupra Oceaunului Atlantic si ma tot gandesc cate locatii as vrea sa mai vizitez...ma uitam cu ochii mari, mari la cum ar fi sa vizitez Singapore, Tokyo...Dubai....Lagos....oare cand o sa ma opresc?....insa nu-mi pare nicio clipa rau ca am o viata asa de buburuza...cert e ca atunci cand nu te regasesti intr-un loc nu are rost sa te complaci intr-o situatie, sa pleci capul si sa accepti...
in calatoria asta mi-a placut de Ion din Ardeal....un tip de 25 de ani care este jumatate ardelean, jumatate moldovean insa de la 2 ani locuieste in America....a inceput sa-mi vorbeasca despre visul sau de a face un ong intr-o zona rurala - gen ferma - in care sa dea posibilitatea copiilor sa se autoeduce, sa munceasca, sa-si castige drepturile....el spunea asa de mandru ca la 16 ani mergea la munca pentru ca se simtea barbat...in Ro flacaii nostri stau prin facultate intretinuti fiind de parinti pana la 25 - categoric sunt si exceptiile deci nu-mi permit sa ii pun pe toti in aceeasi "oala"...
ma tot uit in jurul meu si constat cat de mult imi plac americanii pentru ca au zambet dulce, pentru ca se uita la tine si te cuceresc cu privirea, iti dau asa incredere in a conversa si in a te simti ok...in ultimele luni in Italia am tot avut ocazia sa ies cu un grup de americani - mai toti sunt angajati in armata americana - sunt mp - military policeman - locuiesc si muncesc la Pisa in Camp Derby - cei mai multi au intrat in armata la 18 ani, au fost pregatiti si apoi trimisi catre diferite baze in Europa....asa l-am cunoscut si pe Chris in 2007 cand venea in timpul sau liber intr-un pub in care munceam...pe atunci eu eram cuplata, el se afla intr-o poveste a sa insa cert e ca ne simpatizam...prin 2008 ne-am revazut si Christine imi vorbea mereu cu mare drag de el pentru ca ea tinea orele de consiliere in CD deci il cunostea foarte bine ca om, personalitate / caracter...am mai schimbat cateva vorbe pe net insa nimic deosebit...pur si simplu friendship...apoi nu stiu cum s-a intamplat insa ne-am ignorat pentru o vreme...el a plecat in Iraq si in repetate randuri am vorbit despre ce isi doreste fiecare de la propria persoana...imi amintesc ca a spus (pp ca glumind) lasa ca nu ne trebuie mult - ne vedem, ne iubim si ne casatorim...
ne-am intersectat privirile intr-o zi ploioasa de primavara cand hotarasem sa iesim la Pisa la o plimbare...si atunci - amandoi fara nicio obligatie - am ales sa fim prieteni, sa incercam...in Italia era mai ok - chiar daca eram amandoi foarte ocupati ne vedeam si vorbeam in permanenta insa de cand fiecare a plecat a fost un pic mai greu....el a plecat la Scoala in Alabama unde i s-au pus restrictii - gen folosirea telefonului doar miercurea / duminica situatia mai putin confortabila...insa asta e viata...nimic nu e usor insa orice este posibil....
si iata ca a urmat si aterizarea la Chicago...nici macar nu am simtit cand avionul a luat contact cu solul...a fost un zbor asa lin...la Chicago a trebuit sa completez formularul I-94 specific turistilor si totodata am fost intervievata de un ofiter al vamii americane...m-a cam luat la rost ca ce fac, cum de si etc insa in final am primit acceptul de intrare in US, am ridicat bagajele si apoi am stat la un alt control de securitate...la un moment dat era o faza comica unde ti se indica pozitia in care trebuie sa-ti tii picioarele si culmea trebuia sa mai si zambesc...am fost intrebata daca atat pot...ce ar fi vrut ala de la mine dupa 30 de ore nedormite...
am inceput calatoria plecand de la 8 de acasa de la Iasi, la 9 am avut autocarul catre Otopeni - la 8:30 am luat avionul catre Londra, la 12:40 (respectiv 2:40 Ro) am plecat spre Chicago, calatorie ce a durat 8 ore 40 min....ajunsa la Chicago la 3 pm a urmat o asteptare de 6 ore si 35 de minute pana cand am avut conexiunea cu Rochester, New York...am sunat-o pe mama pentru ca stiam ca sta pe ganduri, am facut o vizita la Starbucks si acum urmeaza imbarcarea pentru cel de-al treilea zbor si ultimul totodata pana ce ma intalnesc cu Christine...apoi din cate am inteles o sa mai mergem cu masina cca 30 de minute insa pe undeva pe la 1:00 am (noaptea) o sa fiu la ea acasa....asta inseamna joi ora 8 dimineata...si asa sunt 36 de ore acumulate, partial nedormite insa data viitoare cu siguranta am sa schimb ceva si anume autocarul cu zborul Tarom care imi face legatura cu cursa British....in fine...ce a fost mai greu a trecut si ce nu imi place e ca sunt in continuare racita, ca stranut si imi este frig cu toate ca lumea pe la Chicago se bucura inca de vara...sau cel putin eu ii vad pe toti in tricou....in aeroportul asta imens m-a terorizat aerul conditionat - dusmanul meu declarat pe care Chris il adora....
n-am sa uit cum un copil, pasager pe acelasi zbor a spus la aterizare: mami acum imi dau seama cat de barosan este avionul asta...m-a amuzat inocenta sa si bucuria de a calatori: eram de fapt in 2, eu si el cu emotia noastra uriasa fata de ceva nou....
prima zi in Brockport / Rochester
o dimineata friguroasa de toamna si eu speriata sa ies din casa...am condus copii la School Bus, ne-am imbratisat si le-am promis ca in ziua ce urmeaza am sa-i insotesc la scoala pentru ca nu fac practic fata...simteam cum frigul ma doboara...erau cca 7 grade...am intrat inpoi in casa unde ramasesem cu Bill si Norman, 2 motani "barosani" care mi-au terorizat somnul...ei sunt obisnuiti sa se impinga in usa, sa intre in camera, sa sara pe pat si sa se joace...sunt 2 motani de casa; unul negru, mai slabut si celalalt gri, grasan din cale afara....pentru mine la inceput a fost o provocare...eu care nu rezist cu pisica mamei in camera acum am fost nevoita sa ma obisnuiesc cu ambii...
in prima zi am fost si am baut o cafea delicioasa la Tim Hortons, m-am familiarizat cu imprejurimile, am luat la cunostinta de cei doi prieteni dragi Wal*mart and Wegons de unde mi-am achizitionat mai tot ce-mi trebuie in saptamanile astea de vacanta...
le-am gatit copiilor cand s-au intors de la scoala asa ca i-am surprins cu ceea ce lor le place enorm de mult: paste facute de Dana...apoi seara am gatit cartofi cu bacon, ceapa, morcov...si m-am bucurat vazandu-i ca mananca tot...
M-am afectionat atat de tare de ei din prima clipa cand i-am imbratisat, din iulie 2007...i-am perceput ca fiind familia mea de suflet si a trebuit sa le fiu recunoscatoare pentru ca mi-au oferit o casa, un loc in familia lor...cert e ca in 2009 cand au plecat din Italia am preferat sa plec cu 2 zile inainte in Romania intr-o scurta vacanta ca sa evit suferinta...insa m-am intors si am gasit casa goala...si nu mi-a ramas decat sa privesc trista lucrurile lor...m-am incapatanat sa nu ma mut in camera copiilor pentru ca ma facea sa sufar si am ales sa stau in vechea mea camera care suferisera transformari din cauza infiltratiei de apa de pe terasa...mi-a trebuit cam un an sa accept ca prietenia o sa fie mereu in sufletele noastre...ca o sa fac tot posibilul sa merg sa ii vizitez...si in final am reusit...Calatoria asta reprezinta un simbol al recunostintei mele pentru ei toti...
Noonan's babies I really Love You....God bless and protect you!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu