ce bine ca esti...

astazi intorcandu-ma acasa am vazut un apus de soare tare frumos...exista un loc drag mie in apropierea strazii principale de unde se vede tot iasul...si despre care eu zic ca ar fi al meu (in gluma). si ma uitam placut surprinsa la linistea creata de panorama orasului...
si a trecut mai bine de o luna si gandurile imi sunt confuze si starea de bine e inca departe de mine...cu toate ca incerc sa fac ceea ce imi place cel mai mult: sa citesc si sa ma pregatesc pentru a-mi indeplini visul...intr-adevar am avut un esec mare, cel cu probatiunea apoi am prins curaj si am zis ca trebuie sa mai incerc pentru un post si anume cel de preparator si in ciuda faptului ca nu am promovat m-am bucurat pentru ca m-am prezentat onorabil si ca am creat o impresie buna obtinand o nota relativ ok. insa marea mea satisfactie e ca nu a luat nimeni si ca postul ramane vacant...eu zic ca ma asteapta pe mine ;))...in fine...o noua pasiune...si inca o diploma!
si ce ma bucura...faptul ca mi-am intalnit sufletul pereche...ciudat mod de exprimare insa sunt fascinata si de data asta de o prietena prea draguta...simpla, amabila, politicoasa, cu 5 zile mai mare ca mine, ceva mai calma insa plina de energie...putem merge fara exagerare 15 kilometri, radem, zambim, ne amuzam, privim la fel unele situatii, sunt la fel de buni observatori sociologici...pot spune ca mi-a fost asa de aproape si m-a incurajat atat de mult incat am uitat sa mai fiu trista cand simteam ca pica cerul...si pentru asta ii multumesc tare Andrei Jolie...cu care imi propun sa merg macar la Berlin si in Amsterdam...si apoi sa scriu incantata de ce minunat e sa ai cu cine calatori...o sa fie ceva de genu cu Andra la picior prin Europa =))...visez, insa imi doresc tare sa am asa o amintire...ar fi una din cele mai deosebite vacante...langa o persoana pe care o indragesc si o apreciez mult de tot...cred ca sufeream daca nu era la master cu mine si ironia e ca 4 ani am fost colege si ne-am rezumat mereu la un simplu salut insa cred ca e cel mai bine asa pentru ca regula fetele care stau impreuna la camin trec prin situatii critice, inconveniente si e foarte ok...o prietenie de durata se cladeste treptat si faptul ca avem multe lucruri in comun contribuie la consolidarea prieteniei noastre. pot spune ca sunt tare norocoasa ca mereu am avut prietene dragute...unele prietenii s-au destramat cu trecerea anilor, altele au ramas si stiu ca vor dainui mult timp de acum inainte...cel care ti-e cu adevarat prieten te va pastra alaturi de el, in sufletul lui, va sti sa te pretuiasca si sa te valorizeze.
inainte imi parea ca timpul trece greu, acum am senzatia ca anii zboara...ca zilele se scurg tot mai repede si ca am din ce in ce mai multa energie si o dorinta nebuna de a reusi...si stiu ca intr-o zi o sa fiu mare asa cum m-a incurajat un "raffaelo" intr-o zi...
si astazi a fost prima zi de sesiune si am scapat de un examen...urmeaza alte 4 care sunt mai mult sau mai putin dificile insa e ok pentru ca imi place sa invat si ca o fac cu placere fara sa fiu constransa...sper sa reusesc foarte curand sa intru in posesia unei carti care mi-a fost recomandata...abia astept sa va incant si pe voi cu noua mea achizitie!
inca putin si iarasi incepe o vara plina de activitati, de multa, multa, munca, de soare, de plaja, de copii dragi si veseli, de fun, de dor si de multe altele...am sa gandesc pozitiv si stiu ca eu si cum mine o sa reusim si ca o sa gasim remediu pentru orice...
si foarte curand vine si ziua in care trebuie sa plec si am sa pornesc la drum cu o doza de optimism, cu un zambet strengaresc si cu mult curaj...chiar daca imi propusesem sa nu mai plec se pare ca soarta ma alunga de pe meleagurile romanesti si poate e mai bine...mereu de la capat pana cand va fi foarte bine!

controverse etice privind IVF

astazi am avut deosebita onoare de a participa la o conferinta extrem de interesanta pe tema fertilizarii in vitro. am sa pornesc in a spune ce mi-a atras atentie plecand de la "how many is too many?". prezentarea a fost tinuta de catre o doamna de la cluj de la universitatea partenera UAIC pe numele sau Mihaela Frunza. a avut un discurs curat, clar, transparent, a stiut sa capteze atentia si sa ne motiveze la un dialog ulterior. cazul adus in atentie a fost cel al mamei care utilizand tehnologia moderna a dat nastere la 8 copii in ideea in care mai avea 6. cazul a ajuns sa fie mediatizat puternic, destul de controversat punandu-se accentul pe diverse aspecte: autonomie vs i(responsabilitate), doctorul care etaleaza, care exceleaza prin obtinerea unei astfel de realizari profesionale sau mass-media care sta la panda si asteapta senzationalul. cert este ca publicurile sunt interesate de prezentarea vietii la scena deschisa, la incalcarea barierelor intimitatii cuplului. responsabilitatea reproducerii ajunge sa fie naviganta. fiinta umana incepe sa se dilueze, sa accepte fel de fel de compromisuri pentru a obtine un rezultat dezirabil.

din exterior ne imaginam ca fiind un caz extrem, il percepem ca pe ceva nou si savurabil de scandalos. si asta atrage...nu stiu daca ar trebui sa fim mai preocupati de dezvoltarea stiintifica sau de latura sociala, de implicatiile morale pe care le ridica o astfel de problema. cert este ca inainte de a lua o asemenea decizie este bine sa cantarim/analizam foarte bine situatia, sa beneficiem de consiliere si de paraconsiliere, sa stim cu certitudine ca independenta si autonomia mamei nu vor fi afectate. insa cum era si firesc in state se recurge tot mai des la reality show pe baza unei astfel de povesti... deci e totul discutabil...

am fost incantata sa-mi ascult dascali care mereu au fler si daruire in exprimare.

mama care a dat nastere celor 8 copii poate fi si un produs al degradarii mentalitatilor, iar noi, publicurile putem fi perceputi ca fiind gazda fantasmelor, a celor care se bucura din plin de astfel de spectacole.

si am sa inchei prin a spune o chestie care mi-a ramas intiparita in minte si care se potriveste perfect cu o decizie pe care am luat-o cu putin timp in urma: Opriti lumea! Vreau sa cobor!

asa cum zic mereu fiecare are dreptul la viata si nu la orice fel de viata ci la o viata fericita!

asemanare izbitoare

si daca tot am hotarat sa ma mut in micuta mea casa nefinalizata de pe bucium am hotarat sa fac curat si sa ma instalez cat sa stau confortabil. si am inceput sa dau peste multe amintiri dragi mie: lucruri daruite de prietenii mei, multe multe poze, cadouri, suveniruri....si am fost asa fascinata si melancolica gandindu-ma la vremurile fara de griji, la oamenii care ma faceau extrem de fericita si in compania carora ma simteam mai mult decat minunat. ce mi-a atras atentia foarte tare este o fotografie de-a mamei pe care scria Mimi (asa ii ziceau prietenii la liceu) si apoi am facut conexiunea cu felul in care imi spuneau mie in copilarie Mili si plus de asta am ras cu pofta de intentia mea ciudata inca de mica de a fi bruneta pentru ca mama avea tenul foarte alb si parul negrul stralucitor. eu fiind micuta si blonda ma uitam la ea si ii spuneam: eu vreau sa fiu asa ca tine! intr-o zi intr-un moment de furie mi-am colorat parul si apoi am regretat...a fost un impuls care m-a constat si ma consta in continuare. mama este o femeie tare frumoasa, ii place sa fie mereu machiata si coafata, cred ca de la dansa am si pasiunea pentru tocuri inalte;))...si in ciuda faptului ca nu ii seman ii sunt extrem de recunoascatoare pentru toate sacrificiile pe care le-a facut ca sa-mi fie bine...tocmai de aceea mereu mi-am dorit sa nu o dezamagesc pentru ca stiu ca la fiecare esec al meu sufera poate mai tare ca mine...si de fiecare data cand sunt trista mi se face un dor nebun de mama...te pup mamico;))

1 Mai...

si in sfarsit a venit si 1 mai... o zi asteptata de mai toata lumea, o zi libera in care oamenii se bucura alaturi de cei dragi, sarbatoresc venirea verii si a timpului frumos...cu toate ca in ceilalti ani 1 mai era o zi speciala din viata mea, a "noastra", astazi pot spune ca m-am simtit trista si nelinistita...m-am simtit ciudat de furioasa...
un om pe care ani de zile l-am adorat imi e acum atat de strain..si poate atat de necunoscut...de schimbat...si n-am sa zic ca regret vreo clipa din trecutul meu pentru ca intotdeauna am facut ceea ce mi-am dorit, am putut alege insa a venit si ziua in care alegerea nu a fost facuta de mine...nu stiu daca sa oftez in continuare sau sa ma bucur de libertate...
si cu toate astea dezamagirile vin una dupa alta...una sentimentala, alta profesionala...si se tot aduna...si simt nevoia sa evadez si incep o numaratoare inversa pe care nu mi-o doresc insa stiu ca-mi va fi benefica ca sa ma pot linisti si regasi...am avut un "inger pazitor' care m-a ajutat si care m-a facut sa vad lumea cu alti ochi insa care a reusit sa ma intristeze...imi pare rau ca-mi pierd increderea in oameni, ca am asteptari care se transforma in frustrari...
zi de zi imi spun ca lumea ideala nu exista si incerc sa vad partea reala...sa ma gandesc ca nimic nu e asa cum imi imaginez eu...insa tind sa raman idealista si stiu ca gresesc pentru ca rationalitatea mea este afectata...insa astazi mi-am promis ca am sa las in urma ce ma face sa sufar, ce e urat, murdar, ce e mincinos si perfid...ce e fals si prefacut...asta ma gandesc ca zambetul trebuie sa-si faca iar aparitia...ca nu-mi e specific sa ma intristez si sa sufar pentru nimeni....pt ca nu se merita...
ce am facut de 1 mai? am mers intr-un club studentesc...m-am 'distrat" alaturi de cativa prieteni, am mimat o fericire pe care nu o simteam si in acelasi imi doream sa nu ma mai gandesc la nimic ce imi produce tristete...am indraznit sa imi fac curaj si sa ii zic la multi ani lui Vlad...un om atat de apropiat mie candva..m-am plimbat apoi ore in sir si m-am alintat cu papa bun si cu inghetata...am mers in vizita...si am adoptat o tinuta deprimata...si toata starea asta se datoreaza unor chestii poate banale...
dar sa punem punct si sa o luam de la capat...incepe o noua viata in alta parte....departe, departe, departe...foarte curand...