Acvariul din Mistique

si pentru ca cele 10 zile petrecute in New England au fost o continua plimbare nu puteam sa imi inchei altfel sederea decat prin vizitarea unui alt obiectiv turistic de mare interes.
La inceput cand am auzit ca mergem la acvariu nu eram chiar placut impresionata pentru ca eram sub efectul durerii si mormaiam spunand ca e mult de mers si ca probabil o sa fie plictisitor sa vad zeci de pesti diferiti. insa m-am inselat teribil si mi-ar fi parut nespus de rau sa nu fi mers...
Am ajuns la acvariu si mi-au sclipit ochii de bucurie cand am vazut ca era scris aria cu delfini, pinguini, foci...apoi Teatrul unde aveau loc spectacolele cu foci, zecile de pesti in sute de nuante, o multime de copiii ce m-au facut fericita cu vocile lor cristaline...si foarte multi turisti intr-o zi placuta de iarna cand puteai lejer sa stai in tricou.
La inceput nu intelegeam de ce e asa de scump biletul insa cum am pasit inauntru am observat cat de meticulos a fost gandit, organizat si realizat proiectul acesta. Fiecare spatiu este foarte curat, are personal imbracat adecvat, pestii sunt tinuti in conditii optime, sunt cateva bazine pentru delfini, exista spatii create pentru fiecare specie in parte, peste tot sunt persoane care prezinta diferite show-uri. Atentia iti este captata instant si n-are cum sa nu-ti placa.
O alta zi frumoasa cu Chris, Luiz si Zack....
Thank you, guys!!!

snowboard in Charlemont

Do you like to snowboard? And my answer was: mmm...let me think....I never tried before...but I'm sure that I can do it!!!
simplu de zis, greu de facut!!! Bine, bine, mergem la munte insa trebuie sa indeplinesti conditia de baza: echipamentul necesar pentru a putea practica sportul asta. Mi s-a parut banal la inceput insa apoi i-am dat dreptate lui Chris. Am avut un costum de snowboard minunat, cu pantaloni caldurosi si impermeabili, o geaca (Roxy) care imi parea subtire dar care la un moment dat ma facea sa mor de cald, ochelarii pentru protectie, manusi, caciula si restul le-am inchiriat chiar daca in curand o sa mi le procur pentru ca o data mutati in munti o sa imi fie de folos.
Am inceput cu partia baby. Mi-am pus eu ghetele in picioare....dar ce greoaie...mergeam de ziceai ca sunt in ghips si acuzam dureri...apoi a urmat montarea placii....si prima lectie...la inceput ziceam: bla, bla, bla...treci peste asta, e usor....apoi cand am vazut ca fiecare explicatie isi are rostul am luat pozitia elevului si am fost atenta...Cred ca am cazut de vreo 50 de ori...nu stiam daca ma dor mai tare genunchii, coatele sau spatele...
Am primit un sfat si acela de a nu cadea cu fata pentru ca am ghinionul de a-mi fractura fata / maxilarul etc... am incercat sa fiu cat mai precauta la cazaturi insa s-a intamplat sa cad o data cand am creat impresia ca mi-am rupt bratul....sincera sa fiu si eu ma panicasem insa in cateva secunde eram in picioare cu zambetul pe buze....am incercat sa imi pastrez echilibrul si sa gasesc energia necesara pentru a continua...
am avut cateva momente in care chiar imi propusesem sa renunt insa un grup de turisti chinezi m-au determinat sa continuu...ma uitam la ei cum incercau sa schieze si chiar daca tot cadeau, continuau....am stat cam 4 ore pe partie...la plecare nu am simtit durere insa in ziua ce a urmat simteam durerea fiecarei vanatai si totodata lipsa conditiei fizice...
Ziua aceasta a fost una memorabila...mi-am dat seama ca nu am stiu sa ma bucur de muntii din Romania, ca nu am explorat inainte sporturile invernale si mi-am promis ca o sa continuu...
I know I can do It and I will not stop...Go, Go, Gooo...

Santa is coming to meeeeeee

Nu avea cum sa ma ocoleasca Mosu' chiar daca am schimbat locatia de Craciun...si uite ca si-a facut aparitia incarcat de daruri fiind convins ca am fost un "copil cuminte'. Am primit ce m-a fascinat intotdeana: o carte electronica care chiar imi lipsea, un lantisor minunat cu trei diamante, o pereche de adidasi pentru fitness si un 'munte' de sosete colorate, un ceas, un set de creme cu extract de ciocolata, o mini vacanta, un costum de snowboard si lista mai poate continua cu siguranta.
am fost extrem de fericita de darurile primite de la doua prietene dragi Andra si Ana. Ana si-a amintit cum ii complimentam eu cerceii ce ii primise Craciunul trecut si mi-a daruit o pereche similara si Andra m-a impresionat teribil cu cel mai frumos cadou copilaresc: Magarul verde gonflabil...ii spusesem eu ca mi-as dori sa am gradina plina cu magari fiind inspirata de vecinul meu care are insa doi magari in carne si oase. Eu am ales varianta mai putin costisitoare si mai imbucuratoare: crearea unei gradini pline de culoare si zambet cu magarii jucausi.
Apoi Cristina m-a rasfatat teribil cu iesirile noastre la restaurantul turcesc sau la preferatul meu "Carul cu bere".
Va multumesc si va iubesc pentru ca ma sprijiniti si credeti in mine! Fiecare dintre voi ocupa un loc special in sufletul meu si chiar daca sunt eu mai 'ratacita" va am mereu cu mine. Va pup!!!

Ajunul Craciunului

Traditia difera un pic in ajunul Craciunului la catalocii americani. Bradul este deja impodobit, cadourile sunt toate in jurul bradului, este pregatita masa de Ajun de Craciun si sunt prezenti cei apropiati din familie sau prieteni in general. Fiecare traieste intens momentul mult asteptat. Sarbatoarea Craciunului presupune decorarea in intregime a casei si a spatiului alocat, celebrele colinde englezesti, un aer de liniste si voie buna. Nu pot sa neg ca nu mi-au lipsit mancarea mea traditionala, uraturile de dinaintea Craciunului, familia si prietenii mei insa am ales sa petrec aceste zile in cadrul unei familii speciale care m-a facut sa ma simt ca facand parte din grupul lor.
Am fost rasfatata ca de obicei primind diferite cadouri. Am fost placut surprinsa, entuziasmata si recunoscatoare pentru fiecare mic dar.
Cred ca nu am mai vazut niciodata atat de multe daruri impreuna - probabil pe undeva pe la 50-60 de pachete - fiecare cu nume si cu o culoare specifica. Cert e ca mi-a placut mereu sa impachetez, sa daruiesc ceva special, sa imbodobesc casa de sarbatoare, sa particip la diferite actiuni, sa simt ca traiesc momentul...
Masa de Craciun a aratat diferit fata de cea cu care eram eu obisnuita...si probabil ca am exagerat gustand din fiecare.
Merry Christmas!!!

Statuia Libertatii!!!

Pe la inceputul lui decembrie vorbeam despre Mos Nicolae si despre traditia la romani. Se pare ca cineva drag mie a fost receptiv si numai ce vad in dimineata sosirii Mosului un e-mail in care aveam confirmarea de la un hotel din NYC si confirmarea plimbarii cu vaporasul. Timpul a trecut si eu eram prezenta pe strazile magnificului NYC.
Ghidul turistic ne prezenta NY-ul insa eu eram nerabdatoare sa ajungem la Statuie...imi amintesc ca atunci cand aveam 14 ani scrisesem intr-o agenda: "Ce mult imi doresc ca intr-o sa ajung sa vad Statuia Libertatii" si uite ca 12 ani mai tarziu am avut ocazia sa zic Freeeedom, sa privesc Statuia si sa ma bucur ca am avut ocazia de a vedea-o. Erau foarte multi turisti intr-o zi nemaipomenit de calda pentru o zi de iarna...
Aveam in mana o sticla de Dr. Pepper si am spus ca vreau o poza, vreau sa imortalizez momentul si urmatoarea miscare a fost sa iau pozitia statuiei si sa ridic bratul insa fara sa ma gandesc ca tin sticla de suc...cei din jur s-au amuzat si eu parca ma inroseam si mai tare de figura comica pe care tocmai o facusem.
Plimbarea a tinut 90 de minute, am trecut pe langa ruinele turnurilor gemene, am vazut noua contructie si celelalte cladiri impunatoare ale NY-ului...
Pentru foarte multi e un oras de vis...recunosc ca ma fascineaza, ca ma inspira insa e atat de aglomerat, de populat, e mereu vizitat...insa la polul opus poate fi si obositor, poate fi prea mult...cert e ca nu mergi la New York daca vrei sa te relaxezi...mergi la New York sa traiesti la maxim fiecare secunda...
Anyway...New York City ramane pentru mine o dorinta, un mister, un oras in care as putea sa ma intorc de sute de ori cu acelasi drag...

Back to US...

Spiritul aventurier mi l-am dezvoltat inca din copilarie insa niciodata nu mi-am imaginat ca o sa calatoresc asa de mult. Cateodata stau si ma intreb pana cand o pot continua insa cert e ca pe an ce trece imi doresc sa pot vizita si mai mult, sa am ocazia de a strabate lumea-n lung si-n lat…fara sa imi para rau de nimic sau fara sa regret ca nu m-am oprit undeva…Viza pt state m-a pus la incercare….durata de 10 ani imi ofera posibilitatea de a avea mai multe intrari si inca o data am profitat de acest avantaj… Ma apropiam de sfarsitul lui decembrie si emotiile cresteau in intensitate…si am hotarat sa plec cu cateva zile inainte la Bucuresti, sa stau cu Cristina, sa cumpar cadourile de Craciun si de ce nu sa ma rasfat un pic. Bucurestiul e un oras care imi place, care ma atrage si as putea spune ca pe de o parte regret ca nu am mers la facultate aici…Am ales Iasul, un oras frumos insa cu prea mult subiectivism, prea multa cocoloseala gratuita, interese nefondate si concurenta neloiala…Insa toate astea nu mai conteaza…sunt de domeniul trecutului chiar daca cateodata ma gandesc la cat de tare mi s-a schimbat viata…insa nu ma pot plange…Si iata ca s-a facut si miercuri, 21 decembrie, ziua in care urma sa plec….am zbor de la Otopeni asa ca m-am trezit de dimineata, am terminat de rezolvat ce mai aveam, am luat un taxi si m-am indreptat catre aeroport…stiam de dinainte povestea cu “fii atenta in ce taxi te urci”…aleg o companie cu un tarif normal insa cu un nene care parea un milog….cursa pana la aeroport a costat 35 de lei…insa dansul a cerut alti 10 lei, ca e greu, ca se intoarce gol, ca e Craciun si la el… I-am dat 50 de lei si am ramas asa cu un gust amar…mi se pare o chestiune de bun simt sa lasi de la tine insa detest cersetoria asta pur romaneasca...n-am avut incotro din cauza bagajelor ca de altfel luam lejer autobuzul din piata Victoriei…zic mereu ca nu am sa ma mai obosesc carand 35 de kg insa mereu am cam aceeasi greutate…La aeroport am avut placuta surpriza sa intalnesc o colega de generala, o fata care munceste enorm de dimineata pana seara, care vrea un viitor mai bun in domeniul bancar. M-a intristat povestea ei despre o boala care a paralizat-o cand avea 21 de ani, relatandu-mi cum medicii o tratau pentru oricare alta boala insa nu pentru ceea ce avea ea…Si Da, in Romania simti cateodata ca te lupti cu morile de vant, te ingrozesti cand vezi cum toti sunt medici si aproape niciunul profesionist in domeniu…sa nu mai mentionam despre plata pe sub masa a serviciilor medicale… Primul zbor a fost catre Varsovia…si cum nu am eu probleme de relationare m-am imprietenit instant cu o tipa super ok…Carmen din Severin, de profesie farmacist care avea acceasi destinatie…NYC…era foarte emotionata pentru ca era primul ei zbor peste ocean, prima escala intr-o tara necunoscuta de dansa…ne-am povestit, am ras si a urmat imbarcarea…am avut locuri diferite si cu toate ca as fi putut sa schimb mi-a facut placere sa conversez cu un domn in adevaratul sens al cuvantului…drumul pana in Polonia a fost scurt, lin, placut…am asteptat-o apoi pe Carmen si ne-am grabit sa prindem legatura….aveam foarte putin timp la dispozitie si eram oarecum panicate…insa ajunse la poarta respectiva am observat ca zborul are intarziere si culmea – mai toate anunturile erau in poloneza….am asteptat alte 2 ore pana sa plecam…eu eram putin necajita pentru ca imi facuse planuri pentru seara in curs...A urmat zborul de 10 ore, nedumerirea lui Carmen cand mi-am scos paturica de acasa…plus ca o aveam si pe cea din avion, plus pernuta…cert e ca aerul conditionat ne-a determinat sa ne infofolim de ziceai ca suntem refugiate insa macar asa ne-am protejat de o eventuala raceala… n-am putut dormi deloc insa am tot conversat, am vizionat un film, am ascultat muzica, am mancat destul de bine, am schimbat numere de telefon si am devenit prietene...Am aterizat la New York cu intarzierea de rigoare, a trebuit sa trecem de CBP si eu una aveam emotii pentru ca nu e chiar ok sa fii turist la fiecare 2 luni insa am fost norocoasa si am obtinut sederea pe 6 luni...La aeroport am avut placerea sa-l salut pe logodnicul ei si ea la randu-I sa-l cunoasca pe Chris...Am plecat apoi catre hotel undeva pe 5^th avenue…centrul New York-ului arata minunat de bine…numai ce mi-am lasat bagajele la hotel si am plecat pe strazile orasului de vis…radeam la el si el la mine si traiam fascinata fiecare moment…Am invatat ca fericirea o gasesti in lucruri marunte, ca nu ai nevoie de foarte multe sa te simti bine…eu una sunt simpla, populara…nu ma feresc de nimic si accept orice imi pare rezonabil…Cam asta a fost drumul meu inapoi catre NYC.

Urmeaza ziua din categoria “what a princess wants, a princess gets”

To be continued :D

Happy b-day pretty Maura

7 years old and a wonderful day for you my baby! I wrote on Maura's mom fbk and Maura answered: "I miss you too Dana and I love you and I'm guessing that you miss me too!!!"
she is such a lovely child, with a big smile on all the time, with alot of energy...I've met Maura when she was a baby and I start being her babysitter, staying all the time together until she left to US...I took leave from work and I went back to Romania because their leaving was forever and I never wanted to look unhappy in front of the children...I felt alone after and I promised that one day I will come to visit them to US...and my dream was possible this year.
I will see you soon my darling!!!
I love you so much!!!

Baby, I'm cold!!!

am ajuns la concluzia ca iarna e anotimpul in care ne dorim si mai mult sa il avem pe cel iubit alaturi...poate pentru ca e si atmosfera asta de sarbatoare sau poate pur si simplu din cauza frigului. astazi scriu fiind inspirata de o reclama care ma face sa zambesc si parca ma face sa ma regasesc pe ici de colo...eu sunt foarte friguroasa si caut mereu sa beau un ceai ferbinte si el e la polul opus...daca s-ar putea ceai rece si aer conditionat mereu... daca la inceput eram terorizata de aspectele astea astazi am ajuns sa le trec cu vederea...

cateodata ma gandesc la ce constructie am eu, la cum sunt, la cum ma comport si apoi incepe sa imi para rau ca nu am mai multa rabdare, ca sunt asa radicala...
astazi zambesc si spun linistita ca am incredere si optimism si o disponibilitate uriasa pentru a pasi intr-o lume necunoscuta...e putin mai complicat cand sunt factori necunoscuti in ecuatie insa nu imi ramane decat sa cred ca va fi bine!!!
So, keep walking Dana!!!

un po' di dolce per te!!!

dintotdeauna am fost pasionata de dulciuri insa de cand m-am imprietenit cu un om foarte drag mie am invatat ce inseamna daruirea pentru aceasta industrie...de multe ori ne lasam cuceriti de imaginea perfecta a unor produse fara a mai fi interesati de consistenta acestora...mergand luni de zile prin laboratoarele de preparare a dulciurilor am analizat cu atentie ce inseamna un dulce de calitate. si pentru ca am fost plecata in US in ultima perioada am mers si am facut cateva fotografii unor torturi care mie mi s-au parut fenomenale (aici vorbesc strict de imagine / decor / creativitate). si pentru ca unii oameni ne sunt pur si simplu mereu prezenti in suflet am ales sa postez cateva imagini.

cinque sette - just for you

la intrebarea care e masina mea preferata: eu am raspuns ca din categoria masinilor mici prefer fiat 500 - cu anumite caracteristici - numai ca in italiana e fiat cinque cento....si pentru el...cinque sette....am ras cu pofta de fiecare data cand vorbeam despre masina asta, despre cum pronunta, despre faptul ca m-a dus la o reprezentanta in US sa imi aleg masina preferata, sa o testez, sa imi dau cu parerea...sa am bine in minte ideea ca daca eu cumpar masina in Europa nu pot sa o aduc in US din cauza ca nu indeplineste anumite criterii de siguranta si etc insa daca o comand in US o pot expedia linistita in Eu. astazi e o zi speciala pentru noi si cei doi termeni se potrivesc perfect...a trecut o saptamana de cand am plecat si inca nu am reusit sa ma reosbisnuiesc cu orarul...noptile imi sunt zile si zilele nopti...si ma simt oarecum obosita si in acelasi timp simt ca as putea sa fac foarte multe chestii...ca am asa o energie neconsumata... am aplicat pentru un job - l-am obtinut insa ma mint singura - nu ma multumeste, nu ma motiveaza...am fost chemata la un interviu sa pot pleca apoi in DK insa iarasi e distanta...US ramane locul unde m-am ratacit, la care visez si la care o sa ma gandesc serios... oricum -cinque sette- e fenomenala - are un design interior foarte atragator, daca e neagra e "sexxy"...daca e alba decapotabila e perfecta cu tapiterie rosie din piele...

Yes, I know...It's me again...:)

Nashville

nu stiu daca ti-ai imaginat vreodata cum e sa joci intr-un film...eu asa am simtit cand am ajuns in Nashville si era asa cum vazusem la TV in filmele country de odata...poate sunt banale insa mi-au placut teribil cei care cantau, vocile acelea rasunatoare, pline de daruire si de pasiune...am ales un pub la intamplare si am luat loc la bar...am comandat ceva de baut, am ascultat cateva cantece...la finalul unui cantec solista a facut ihaaa....:)) am izbucnit in ras si nu intelegeam fenomenul...am lasat cativa dolari pentru trupa apoi am mai intrat in cateva locatii dupa care am facut o plimbare pe pod (Arena Brigde)...mmm...sau invers...memoria imi joaca feste...in fine...mi-au placut enorm: oamenii calzi si prietenosi, muzica care rasuna peste tot, magazinele specifice, stadionul urias situat in centrul orasului, luminile ce creaza o atmosfera feerica...si eu cu o fata copilarioasa emanam o stare de bine...
cred ca ultimele 10 zile din state au fost ca o mica luna de miere...am ras cu pofta, m-am alintat, am zambit incontinuu, am iubit fara sa ma gandesc la ce urmeaza...si culmea...a trebuit sa infrunt si momentele mai putin placute in care in frazele dialogului intra si cuvantul: razboi...sunt idei si momente cu care trebuie sa ma impac, pe care trebuie sa le accept insa cateodata ma intreb de ce trebuie sa doara asa tare? de ce nu poate fi simplu si frumos? insa fara rost...trebuie sa ma comport rational si matur si sa privesc spre viitor...cu o minte deschisa si cu ganduri clare...orice se poate intampla si asta pentru ca viata e ciudata!!!
keep walking Dana and live every single moment like is the last one!!!

New York City

eu si cu raceala mea adusa din Romania am contribuit si la imbolavirea sa...ma simteam asa vinoata pentru ca in loc de unu' care lua medicamente acum eram amandoi...si el avea grija sa iau eu mereu in ciuda faptului ca ma strambam din cauza siropului amarui...
pana una alta am hotarat sa pornim in calatoria noastra - cei 3500 de km - si prima oprire a fost New York...cate imagini am vazut pe net, cate filme, cate relatari din excursiile celorlalti si cat de mare era dorinta mea de a vizita NYC...insa din cauza ca am impartit timpul pentru vizitat pentru saptamana ce o aveam la dispozitie am hotarat sa mergem la Empire State Building de unde la etajul 90 ai posibilitatea de a vedea tot orasul...zis si facut...am platit biletele (22$ de fiecare), am cumparat cea mai scumpa apa :))...si am luat liftul sa ajungem in top-ul cladirii...eu bucuroasa ca de fiecare data, tragandu-l de maneca sa ne grabim, sa ajungem, sa vedem...el calm...cred ca pe undeva nu-i place sa fie turist deoarce asta inseamna sa stai la rand (cateodata e posibil sa ai peste 500 de persoane in fata ta), sa fii parca ca toti ceilalti cu zambetul pana la urechi si disperati sa faca poze...poate asa cum sunt eu...
eu devin parca alta Dana...cu ochii sclipitori si cu zambetul vizibil...sunt fascinata si placut impresionata, te uiti la mine si iti dai seama ca traiesc fiecare moment la maxim...
insa pentru ca tine la mine mi-a facut pe plac...si am asteptat sa mergem sa vedem, sa facem sute de poze...
vantul batea cu putere insa asta nu a impiedicat turistii sa fi prezenti...am stat cca o ora dupa care am mers si am luat masa la un restaurant luxos de pe aceeasi strada...ce imi place la el...ca niciodata nu se zgarceste la masa, la masini sau la casa...insa cand vine vorba de altele trebuie sa cadem de acord: spre ex. souvenirurile care intr-adevar au preturi exorbitante insa din punctul de vedere al turistului nu mai conteaza pentru ca sunt de acolo...el mi-a demonstrat ca pot si fara...si m-am resemnat in timp util...
am mai facut cativa pasi ca doar e NYC...apoi ne-am intors la masina si am facut un tur al orasului...apoi ne-am indreptat spre New Jersey...explicandu-mi cum de sta acest stat in umbra NY-ului...

on our way to Oklahoma

vacanta in US presupunea initial intoarcea din Connecticut spre Bucuresti undeva pe 25 insa in ciuda faptului ca trebuia sa mergem 3500 de km cu masina nu am dat inapoi si am acceptat bucuroasa. am plecat din Connecticut marti pe undeva pe la 10, 11...a trebuit sa mergem sa cumparam ulei pt masina si apoi s-a intamplat sa luam din greseala cheile Louisei, ceea ce ne-a determinat sa ne intoarcem din drum...am ajuns in New York unde am avut cele mai frumoase momente, am emanat de fericire si in ciuda starii mele de sanatate am fost nespus de bucuroasa...am stat putin in comparatie cu ceea ce imi doream eu insa am inteles ca trebuie sa ne indreptam spre New Jersey apoi Delaware...ne-am oprit sa dormim intr-un loc ok pentru ca deja dupa 10 ore de condus nu mai faceam fata...dimineata am mers la Justin in Virginia Beach unde am luat micul dejun cu el si cu fetita sa Sara, o blondina pur si simplu adorabila si unde l-am cunoscut pe Peanut un caine mic, slab si urat mirositor ... poate sunt rea insa tragea de papucii mei si nu stiam cum sa-l indepartez...Chris se amuza de atitudinea mea insa in final mi-a marturist ca nici el nu-si imagina cum poate arata cainele ajuns la 13 ani. apoi am fost sa stam putin pe plaja, sa bem o bere la un bar pescaresc situat pe malul marii...eu ca de obicei m-am alintat cu pozele...el neavand nicio treaba chiar daca am aflat de mama sa ca a facut un curs foto si ca a fost extrem de pasionat gandindu-se cand era la sfarsitul liceului sa dea la Facultatea de Arte. Sectia Fotografie...numai ca viata sa a luat o alta intorsatura si a ales US army care se pare ca i-a adus satisfactie pe deplin.
ne-am indreptat spre Washington insa cu precizarea clara ca nu avem timp sa vizitam orasul ci doar sa-l trecem in revista...si culmea ca am fost nevoiti sa stam pe loc mai bine de o ora din cauza unui accident banal...si erau mii de masini pe cele patru benzi pentru ca eram in dreptul aeroportului Dulles....panica mare...poate ca unii trebuiau sa ajunga undeva in timp util si era totul blocat....noi insa ne-am mobilizat si am continuat drumul fara sa ne suparam...in fine...se intampla...
am ajuns si in West Virginia - Wild and Wonderful - unde am avut placerea sa-l cunosc pe Uncle Jimbo...un tip de vreo 30 de ani...un hippiot convins, cu doi caini minunati, cu un mod de viata din punctul meu de vedere dubios insa pentru el si sotia sa poate perfect normal...
mi-a aratat albumul de la nunta lor si nu stiam cum sa ma abtin sa nu rad....cu rasul meu nebun...ea imbracata intr-o rochie crem, de mireasa insa cu niste slapi in picioare...insa sa zicem ca lungimea fustei ii acoperea picioarele insa el, el m-a lasat fara cuvinte: in pataloni trei sferturi, cu tricou cu cravata inserata, cu sacou cu maneca scurta si binenteles: slapi facuti de el la fabrica unde munceste...mare mi-a fost mirarea sa ii vad cavalerul de onoare care era un personaj din familia Flinstone....si d-ra...."de rasul curcii"....insa asta in viziunea lor e frumosul...
el a fost foarte amabil...a gatit pasta, m-a servit cu vin...ne-a oferit camera de oaspeti....mai erau si alte aspecte deranjante insa no comment....am invatat ca atunci cand nu am ceva dragut de zis e mai bine sa ma abtin...si asa am si facut....am dormit si s-a facut dimineata si am pornit spre Louisville...apoi Kentucky....am mers in Tennessee unde am vizitat Nashville, am ascultat un concert country, am mers la Arena Bridge...am tremurat bine...si am alergat spre masina...ne-am cazat iarasi la Holiday inn...si am trecut in lumea somnorosilor...
dimineaa ne-am indreptat spre Memphis oras cu diferite semnificatii, cu nenumarati oameni de valoare...la sugestiile sale am mancat mancare mexicana...parerea mea este in continuarea aceeasi: miroase a sosete murdare....apoi a urmat Little Rock in Arkansas si in cele din urma Oklahoma...am vazut Oklahoma city si apoi ne-am indreptat spre Lawton....in sfarsit cei 3500 de km parcursi...nu mai aveam stare sa stau in masina insa nu ma pot plange...am avut un baby laptop, wi-fi, acces mereu la ce mi-am dorit...tot felul de crantanele...am primit o paturica rosie pufoasa...ne-am ciondanit, m-am pus pe silent- am reluat discutia si am ajuns in cealalata baza americana...ma apucase o tristete teribila...doar gandul ca dupa mai putin de 2 zile trebuie sa plec...am mers cum era normal si firesc intr-o vizita turistica, categoric am trecut si pe la mall unde nu puteam sa nu imi iau cate ceva de la American Eagle sau Levi's...nu ca as fi avut mare nevoie insa sunt eu...Da'Na...un om pe cat de simplu pe atat de complicat :)

it's time to fly again

joi seara...ora 21:00...ma cuprinsese tristetea si nu doar din cauza plecarii ci si din cauza lui "sgt" care gafase in ziua respectiva...am mers la fiecare copil in parte sa ii explic de ce trebuie sa plec, am incercat sa imi controlez emotiile si sa nu plang si am inceput iarasi sa impachetez...se facuse 23:00 si eu nu adormisem...tot ce stiam e ca la 2:00 trebuie sa fiu treaza ca aprox la 4 Christine trebuie sa ma conduca la aeroport... o noapte friguroasa de toamna si eu necajita deoarce motanul imi luase una dintre sosetutele- balerini...si ma tot uitam la Bill si il intrebam...zi-mi unde mi-ai pus-o...nu ma puteam incalta si eram asa agitata...pana la urma am oprit si mi-am cumparat alta pereche de la supermarket-ul non-stop...insa pentru a 2a oara Bill ma supara...cu cateva zile inainte crezusem ca l-am pierdut insa culmea el sforia de zori intr-una din debaralele...am ajuns si la aeroportul din Rochester si prima cursa era a mea...a trebuit sa fac escala in Philadelphia si apoi am ajuns in Connecticut...m-am imprietenit cu o persoana tare simpatica, am schimbat cateva vorbe si mi-a animat parca dimineata...am ajuns in Phil si m-am grabit pentru ca aveam foarte putine minute la dispozitie...m-am agitat insa inutil pentru ca avea intaziere... in sfarsit Connecticut - ce stiam eu despre locul asta? ca e minunat toamna datorita peisajului autumnal...la aeroport ma asteptau doi oameni practic necunoscuti...insa nu si teoretic...discutasem in prealabil despre Louis si Louisa, aveam conturata o impresie in minte...m-am uitat in stanga si in dreapta insa nu vazusem pe nimeni cu descriera respectiva...luasem loc si ma conectasem la wi-fi si numai ce aud: Donna Fotea, we are waiting for you at the gate number x...si ma cuprinsesera emotiile si panica...insa am avut onoarea si placerea sa cunosc 2 prieteni dragi, 2 persoane care m-au facut sa zambesc din prima secunda, care m-au intampinat cu bratele deschise si au avut grija sa ma simt bine... urma sa asteptam 3 ore pana ajungea si WO1...si am mers sa ma familiarizez cu zona, sa stam la o cafea si sa schimbam doua vorbe...am ras incontinuu si am simtit ca ii cunosc de o viata...eram asa linistita si ma simteam de parca erau familia mea... apoi, intorsi la aeroport am alergat sa-l astept...si culmea a venit imbracat in uniforma...ma durea asa stomacul si eram ca un copil...trecusera aprox. 2 luni si visam deja la momentul in care o sa-l revad...e un barbat care ma face sa ma simt mandra ca il am langa mine...e o persoana care imi da pur si simplu motiv de fericire, care ma invata sa privesc viata altfel.... apoi a urmat un pranz delicios si calatoria spre casa din CT....si sederea mea pentru alte 4 zile...
Thank you so much for being so nice and friendly with me...Louis&Louisa...wish u the best :D

2 weeks to Rochester

sunt o norocoasa...sunt multumita ca am energie, ca pot da curs visurilor si dorintelor mele, ca in ciuda unor evenimente triste, zambesc si ma bucur de fiecare oportunitate...
au trecut 2 ani de cand zi de zi imi propun ca eu trebuie sa ajung la Rochester, ca e o datorie morala de a petrece putin timp cu copiii mei dragi care imi sunt ca niste frati, cu Christine, care m-a ajutat enorm si mi-a oferit confortul de care aveam nevoie...
mi-a facut o imensa placere sa fac iarasi parte din viata lor, sa ma trezesc cu ei, sa mergem la scoala, sa iau parte la diferite activitati, sa merg cu clasa in vizita la o casa memoriala, sa asist la lectii, sa observ sistemul de invatamant american...sa interactionez cu copiii si sa imi amintesc cum eram eu, mica. si sunt nespus de bucuroasa ca lor nu le lipseste nimic, ca in ciuda faptului ca locuiesc la mai putin de jumatate de km de scoala in fiecare dimineata trece autobuzul si ii ia de acasa, ca nici nu exista grija pachetelul la pranz sau stres privind cheltuielele necesare desfasurarii activitatilor scolare si nu numai...
Christine este o femeie capabila, muncitoare, care in ciuda faptului ca anul acesta nu a obtinut o catedra a sa face zilnic zeci de kilometri pentru a fi suplinitor, pentru a avea posibilitatea de a le oferi copiilor tot ce au nevoie...
Maura acum are 6 ani...este aceeasi "diva" dintotdeauna...cocheateaza cu frumosul, se alinta teribil cand trebuie sa hotarasca cu ce se imbraca a doua zi, alege combinatia de culori cu grija, are o inteligenta peste medie si este foarte activa.
Seamus a progresat enorm dat fiind faptul ca in Italia a avut de suferit deoarce nu se putea adapta in scoala italiana...insa cum ar fi putut cand invatatoarea - profesoara sa nu stia o boaba de engleza, el nu intelegea mai nimic in italiana...si totusi era promovat...a inregistrat un handicap si singura lui dorinta era de a comunica cu ceilalti, de a fi prezent insa nu doar fi fizic...am suferit alaturi de el si acum cand l-am vazut cat de ok este am simtit un sentiment minunat...am fost la el la scoala, i-am cunoscut "invatatorul"- o persoana deosebita - Mister Albercht - un om cu o rabdare impresionta, cu o energie debordanta, cu un stil nemaintalnit...dansul pune atat de multa pasiune in munca cu copiii, nu neglijeaza pe nimeni si contribuie foarte mult la integrarea celor cu probleme..sistemul american include ajutorul specializat cu diferite cadre didactice - spre exemplu daca un copil intalneste dificultati in citire aceasta vine de 3 ori pe saptamana mai devreme si recupeaza...aceleasi lucruri si pt scriere...
Andrew - un baiat chipes care la 13 ani a avut prima sa intalnire - i-am calcat o camasa blue, l-am sfatuit sa puna un tricou alb pe el, sa indoaie manecile, sa zambeasca ca de obicei si sa lase emotiile acasa...este un copil talentat la tot ceea ce tine de info si de matematica, este un pic imprastiat insa este cooperant si intelegator daca ii sunt explicate calm atributiile.
Eva este o adolescenta rebela care adora muzica rock, hainele negre, care citeste foarte mult si care stie deja ce vrea sa studieze pe viitor...este un sprijin de incredere pentru mama sa, are grija de fratii mai mici in lipsa parintilor...are si momente cand ar prefera sa fie singura...
sederea mea in Rochester mi-a demonstrat ca sunt atasata de copiii, ca ei fac parte din viata mea si ca mi-as dori sa ii vizitez cat mai des insa chiar daca am primit propunerea de a ramane am simtit ca nu pot, ca trebuie sa-mi construiesc viata independent.

Niagara Falls

mi-am dorit sa vad o alta minune a lumii si intr-o zi friguroasa de toamna am hotarat impreuna cu Christine sa mergem sa vizitam Niagara Falls, faimoasa cascada Niagara despre care am auzit fel de fel de povesti, relatari, am vazut imaginii insa pana in prezent nu mi se ivise ocazia....
si iata ca am trecut in revista un alt loc extraordinar situat atat pe teritoriul statului NY cat si pe cel al Canadei...vantul si frigul ma faceau sa dau inapoi imediat ce iesisem din masina insa fusesem intr-asa fel de inspirata incat aveam echipamentul de iarna: geaca groasa, manusi, caciula, fular etc...
m-a fermecat pur si simplu ambientul...parea ca fac parte dintr-o poveste cu un peisaj minunat...copacii tomnatici, frunzele cazute, apa cristalina, turistii intr-un numar impresionat de mare pentru o zi aparent mohorata si zic asta pentru ca odata ce ajungi sa ai in fata imaginea Niagarei ramai uimit, impresionat...simt si acum ce emotii aveam, cum imi sclipeau ochii de fericire...si cum ii spuneam incontinuu Maurei: I can't believe it baby girl! it's more than amazing! I love it!
si Maura, fetita mea draga in varsta de numai 6 ani se uita asa la mine si imi impartasea bucuria vrand sa facem cat mai multe fotografii.
o atractie de asa mare amploare are nenumarate servicii turistice dezvoltate in zona: hoteluri de lux, casinouri, hard rock cafe, puburi selecte, restaurante cu specific european, oriental si nu numai, parcuri etc...e locul ideal pentru luna de miere...te face pur si simplu sa te simti ca-ntr-un vis...Christine mi-a relatat ca imediat dupa casatorie au stat o zi in aceasta locatie, intr-un hotel situat exact spre gura de varsare a cascadei...
turistii au de altfel ocazia sa mearga cu vaporul, exista si un turn prevazut cu cateva lifturi care te duc la o anumita inaltime si iti dau posibilitate de a vedea imprejurimile...
de cativa ani incoace imi tot imfrumusetez viata prin calatorilile mele...cred ca daca trec cateva luni si nu merg intr-un loc nou ma simt usor trista, dezamagita...de ani de zile mi-am propus sa merg sa vizitez Africa si iau tot mai in serios aceasta decizie...stiu ca va reprezenta un pas care imi va schimba gandirea si ma va ajuta pe mine ca viitor profesionist...
as fi putut sa ma multumesc cu un job in orasul unde am locuinta, sa am o relatie obisnuita...insa nu am simtit ca imi doresc asta...si pentru ca sunt un om care pune mereu suflet si pasiune astazi sunt iar la drum in cautarea frumosului natural...
o parte din vacanta am petrecut-o in Brockport, Rochester, Buffalo si acum a sosit timpul sa impachetez si sa ma pregatesc spre altceva...Phil / Connecticut....urmeaza o zi lunga, lunga, intalnirea cu niste persoane pe care nu le-am mai vazut pana acum si care se pare ca ma asteapta la aeroport in Hartford...nu-mi ramane decat sa-mi incarc bateriile si sa imi continuu drumul...

4 days weekend - trip to Pittsburg

fusesem avertizata de ceva timp ca o sa mergem in Pennsylvania, un stat de langa New York...destinatia noastra a fost Pittsburg, orasul unde locuieste un prieten drag, A. Valenti...am impachetat iar si am pornit la drum...toti 7...am oprit sa luam cate o cafea, apoi am luat pranzul la Golden Coral unde mananci pe saturate insa la sfarsit ai sentimentul de vinovatie pentru ca ai mancat prea mult...calatoria a durat in total 6 ore si in cele din urma am ajuns acasa la A...avea totul pregatit, loc pentru fiecare dintre noi, avea facuta planificarea pentru cina de vineri seara asa ca am mers la un restaurant italian...si acolo binenteles am avut o portie gigant...partea interesanta a serii a fost faptul ca i-am cunoscut 2 prieteni dragi: pe Chris si Peter...fiecare cu o poveste deosebita...seara s-a incheiat destul de tarziu avand in vedere cat de obositi eram...dimineata am luat micul dejun undeva in apropierea casei sale, un mic dejun copios cu clatite, banane, sirop, carnati...n-am priceput nimic - ma uitam mirata cum amesteca ei dulce cu sarat :(...si apoi ma uitam in jurul meu la cat de multi obezi sunt...lucru ce ma intristeaza...
ne-am indreptat spre Sports center un loc destinat copiilor....la inceput am mers intr-o cladire unde erau tot felul de jocuri menite sa-ti stimuleze inteligenta...copiii au profitat de fiecare in parte insa nici eu nu am stat locului...am testat bicicleta suspendata...era o parghie si eu trebuia sa pedalez insa fara sa uit in jos....m-am indreptat curajoasa spre cel ce gestiona ride-ul si paream asa hotarata...mi-a pus centurile si mi-a spus ca oricand sunt gata pot sa incep....m-am deplasat cam un metru si apoi m-am uitat in jos....mmm....bicicleta se balansa ca doar asta e farmecul si pe mine ma treceau toti fiorii...eram dispusa sa renunt insa am observat ca toate privirile sunt atintite catre mine...ce era de facut? as fi fost o dezamagire totala sa zis: Guys I can't!!! I'm afraid!!! chiar daca simteam cu tot stomacul sa zic asta....mi-am invins si de asta data teama si am mers inainte si inapoi, o data ce-i drept insa I did it!!!...
apoi am mers la muzeul cu fel de fel de inventii...era un etaj destinat robotilor unde fratele lui A, Jim avea 2 roboti: Maxi and Quasi....A. nu ne-a spus nicio clipa de ceea ce face fratele sau ci am aflat dupa o zi de la acesta...am ramas placut surprinsa de cat de fasciunati sunt copii...am petrecut circa 5 ore, am vizitat si Submarine....am ascultat povestea, am pus intrebari si ne-am bucurat de o zi minunata...seara s-a incheiat cum nu se putea mai bine: Spaghetti warehouse...si eu simteam ca nu mai pot merge...sunt o gurmanda innascuta...
duminica dimineata am mers acasa la mama lui A., Connie o doamna care la 76 de ani arata foarte bine...parintii lui A., detin mai bine de 20 de proprietati in cartierul in care locuiesc, sunt strazi ce le-ar putea purta numele...insa in ciuda unei bogatii extraordinare sunt niste oameni simpli, credinciosi, minunati....Connie scrie povesti pentru copiii care pot fi asculatate la radio....timp de 40 de ani ea a donat lucrarile sale simtindu-se extrem de impacata si inspirata nevrand nicio clipa sa accepte un salariu....familia lui A., este originara din Italia, mama calabresa, tatal sicilian amandoi nascuti si crescuti in America...ei au 3 copiii: A., un avocat foarte prietenos care vrea sa devina primar al orasului Pittsburg si are toate sansele pentru ca este un avocat de succes, lucreaza in Garda Nationala, are abilitatile necesare pentru a fi promovat corespunzator, Jim care construieste roboti si nu numai si Maria care este farmacista...o familie implinita, unita...
ce m-a surprins acasa la Connie a fost colectia sa "Sare si Piper' peste 3000 de recipiente aduse din toate tarile lumii....atat A. cat si Jim au avut prilejul sa strabata lumea in lung si-n lat...
am primit de la Connie casetele cu povesti si totodata invitatia de a locui la Pittsburg...mi-a spus calduros ca este loc si pentru mine....cu toate ca si Christine se gandeste serios la a se muta, la a-si cumpara o casa in Cartierul Valenti, eu nu-mi pot permite pentru moment sa iau o hotarare in acest sens...insa nici nu exclud posibilitatea.

http://www.youtube.com/watch?v=xOZ9SfbYUxw