La multi ani, Romania!!!

Port mereu in gand cu mine, un loc drag tare, un loc in care ma ragasesc cu dor si de care sunt mandra ... M-am nascut la Vaslui, un orasel pe care il iubesc enorm, am crescut invatand sa imi doresc mai mult de la viata si asta pentru ca Tu m-ai motivat ... Asa cum esti tara draga, cu bune si rele, eu te iubesc ... La Multi ani, Romania ( si imi vine sa zic La Multi ani pro tv :)) ). Imi amintesc cat de fascinata am fost de primul televizor color, Megavision la care am vizionat primul spectacol de 1 dec pe pro tv ... Si asta se intampla Acum 18 ani ... Si anii trec insa trairile si emotiile romanesti ma insotesc pretutindeni ... Va pup dragilor si nu uitati sa sarbatoriti ziua noastra nationala chiar si de la distanta ...

Cum se strica prietenia ...

Si toti afirmam sus si tare ca stim sa fim prieteni ... Si ne intrebam ce inseamna a fi un prieten bun? Trebuie sa stii sa asculti, sa consiliezi, sa impartasesti momente, sa fii empatic - sa razi alaturi de celalalt, sa plangi ... Sa fii mereu acolo ...

Zilele trecute mi s-a intamplat cea mai urata faza din ultimii ani cand m-am vazut in postura de a raspunde unei solicitari financiare si cu toate ca nu ma scot banii din casa nu am refuzat. Din ceea ce pricepusem eu termenul era oarecum scurt asa ca asteptam ca totul sa se finalizeze repejor ... Si cum socoteala din targ nu se potriveste cu cea de acasa termenii restituirii parca nu mai erau aceeasi cu cei de odinioara. Si pana la urma am iesit ca fiind cea rea, neintelegatoare, cea care nu a meritat nici macar un simplu multumesc pt ca s-a dus sa puna banii, sa-i trimita, care a asteptat atat cat a putut ... Si uite asa ani de prietenie au fost dati la cos pentru niste amarati de bani ... Insa nu suport sa fiu terfelita in targ si sa par "vulpea din poveste".

Mie mi-au placut intotdeauna oamenii corecti, oamenii care cand cer se bazeaza pe ceva real nu pe presupuneri, care au bun simt si il inteleg si pe cel care face un favor ... Cateodata e mai bine sa stai in banca ta, sa zici clar ca ajutoare materiale nu poti sa faci pentru ca le ai si tu pe ale tale.

Unii oricum vor crede mereu ca ai si nu vrei sa dai, ca esti zgarcit, ca nu-ti pasa ... insa poate e mai bine asa pentru ca atunci cand banii intervin intr-o relatie lucrurile tind sa se complice, relatia tinde sa se deterioreze pentru ca numai asa iti poti da seama de cat de rau te poti simti fara sa vrei.

Insa de la o vreme incoace mi-am propus sa nu mai sufar inutil, sa contruiesc un zid si sa-mi vad de ale mele ... Categoric a fost un inceput de an greu pricinuit de tumora din picior, apoi a urmat deployment-ul, Meps, munca la AAFES si o perioada in care l-am considerat pe Henri cel mai bun prieten pentru ca in momentele de singuratate el mi-a fost mereu aproape ... Cine a zis ca viata e usoara? Nu e deloc insa ideea e ca asa cum iti asterni, asa dormi. Daca e sa fim limitati nu vom putea niciodata sa ne bucuram de lumea ce ne inconjoara... Pacat ca unii stiu sa aiba multe asteptari insa in fond nimeni nu e dator sa ne dea ... Imi amintesc si acum cand plecasem sa muncesc in Italia undeva prin 2009 si aveam banii de bilet plus 10 euro in plus. Si nu am zis nimic  si nici nu am mai facut mofturi ca am facultate sau master si ca nu-mi pot permite sa muncesc intr-un restaurant... Am stiut ca pot sa muncesc chiar daca si atunci acuzam dureri de picioare teribile insa ma amageam ca e de la oboseala, de la stres si tot asa ...

Ii inteleg pe cei in suferinta, pe cei care datorita conditiilor medicale nu pot munci insa nu am sa-i tolerez pe cei care o fac din lene si din prostie.

Oriunde ne-am afla avem "n" sanse ... Tine de noi sa ne facem un rost in viata pentru ca noi suntem responsabili de cine vrem sa fim ... Munca n-a omorat pe nimeni ba dimpotriva, munca innobileaza ... Au tot respectul si admiratia persoanele care isi castiga banii cinstit ... Ma gandesc cu groaza la cum s-a schimbat societatea asta, cum isi vand unele trupurile pentru niste amarati de bani... Nu asa ne-au educat parintii nostri, multi dintre ei oameni simpli veniti de la tara, oameni cu prejudecati si cu frica de Dumnezeu ... Oare de ce nu putem sa trecem de bariere si sa facem ceva util in sociatatea actuala? 

Keep going ...

Panica

Nu m-am considerat niciodata o fricoasa insa pot spune ca teama s-a activat odata cu venirea mea in Colorado Springs. Intamplarea a facut sa locuim intr-un cartier foarte frumos, nou, bine structurat insa inconjurat de diverse specimene. Dupa intamplarea produsa in Mai 2012 am simtit nevoia sa am mereu o lumina aprinsa care ma ajuta sa adorm. Apoi am reusit sa renunt la ea insa nu am reusit sa renunt la panica. Imi amintesc cum intr-o dimineata pe la 2 am vecina mea ma suna si imi spune ca un nebun ii bate la usa spunandu-i sa ii dea 10$. Ea se panicase teribil si mie Renee imi parea aia puternica in caz de ceva. Individul respectiv furase o masina, era evident pentru ca una dintre ferestre era sparta si nu mai avea benzina, implicit nu avea nici bani. Si eu cum as fi putut sa o ajut pe Renee? Ea statea in spatele usei sale spunandu-i sa plece si temerea sa a fost ca el va veni la mine la usa. Deci era un fel de preventie. Si cum in statul asta nenorocit ai dreptul sa folosesti arma in cazul in care cineva iti intra in casa, imi invatasem lectia. Oricum pret de cateva minute m-am pierdut si eu si apoi ma enervez pe mine pentru ca stiu ca orice secunda conteaza si ca nu e timp de pierdut ... 

Toate intamplarile astea m-au determinat sa privesc cu alti ochi criminalitatea, sa-mi doresc sa aprofundez subiectul si uite asa m-am reinscris la scoala. Numai Dumnezeu stie ce-o urma insa cel mai tare imi doresc sa fiu puternica, sa nu ma pierd pe drum si sa reusesc.

Mi-ar placea sa cred ca peste tot e o lume frumoasa insa nu e nici pe departe asa ... e ca intr-o jungla in care unii se afla intr-o incapabilitate de a face fata... si e trist insa nu ne ramane decat sa ne ajutam intre noi si sa ne ferim de rele.

Peace & Love

2 Mai

Mi-am propus sa-i faca ziua mai frumoasa asa ca i-am pregatit 3 feluri de prajituri, i-am comandat un tort, i-am luat un dar si i-am cantat la multi ani ...

Henri statea lipit de usa asa cum face el cateodata iar eu eram mai toata ziua imbufnata pentru ca telefonul sau a trebuit sa fie inchis pentru ca 2 soldati au murit si ca masura de preventie armata trebuie sa se asigura ca nimeni altceva nu va furniza vestea familiei ...

N-am mai rezistat si m-am asezat langa Henri si am inceput ce sa plang ... bine asta dupa ce m-am alintat cu mica prajiturica si cu paharul de vin si am constatat ca nu impartat cu el ... M-am pierdut in gandurile mele, in dorinta de a-l avea acasa ...

Se zice ca inceputul e greu insa doare in fiecare zi ca si cum ar fi prima... Nu mi-a placut niciodata termenul de obisnuinta insa imi lipsesc atat de multe activitati facute impreuna ... Apoi oricat as iesi ma intorc intre peretii casei si sunt singura cu Henri...

Of Doamne ... cat pot sa povestesc cu catelul asta ... cat de tare ma anima si cat de mult imi infrumuseteaza viata ... e un sufletel mic si drag care atunci cand intru in casa sare de bucurie, care cateodata imi bea apa din cada cand ma pregatesc sa ma spal, care sforaie de am senzatia ca am un "bunic" langa mine... Insa el, asa mic si "urat" imi tine companie ...

Plecarea lui Chris m-a determinat sa invatat sa fac absolut orice singura ... A plecat atunci cand aveam asa mare nevoie de el, insa ordinele sunt ordine si nu puteam face nimic pentru a schimba situatia ...

We are missing you like crazy and we can't wait to have you home!!! Together, forever!!! We love you, BooBoo :D

Cand ti-e dor si doare ...

Unii vorbesc cu asa mare usurinta si au senzatia ca stiu mai bine decat tine care e situatia ta ... altii se numesc prieteni dar nici ca ar sti ce e prietenia ... cateodata simt ca am obosit sa ma afisez ca fiind intelegatoare si disponibila ... mi-ar placea sa zic asa, fara sa stau pe ganduri... nu ma intereseaza, nu pot sa te ajut ... ma uit la comunitatea in care locuiesc si observ cu cata usurinta o persoana din vecinatatea mea apeleaza la mine pentru ceva ... si eu ma comport de parca nu l-am invatat pe NU ... si apoi raman surprinsa de faptul ca unii nici nu stiu sa zica multumesc ... ca n-au notiunea prieteniei...

Sunt aproape 3 luni de cand locuiesc singura cu Henri si nu e usor deloc... oricat de ocupata as fi, vine un moment in care parca merg in lumea mea imaginara si imi doresc atat de multe ... si apoi imi dau seama ca nu poate fi asa cum vreau si ca doar rabdarea e solutia ...

Insa cand am invatat eu sa am rabadare? ... probabil ca niciodata ... insa acum am inteles ce inseamna sa nu depinzi in nicio masura de nimeni ... sa te descurci singur indiferent de situatie... si greu, usor n-a contat ... a trebuit facut si punct ...

Viata militara e frumoasa insa presupune sacrificii colasale ... e distanta asta care te face sa fii mai rezistent si mai tolerant insa totodata doare ... si e asa apasatoare... insa asa am realizat cat de mult m-am schimbat ... si nu degeaba se zice ca ce nu te omoara, te face mai puternic ...

peace&love

Love

I may not get to see you as often as I like. I may not get to hold you in my arms all through the night. But deep in my heart I truly know, you're the one that I love ...

Best friends forever!!!

Elena Balena si Catalin Buletin

Va ador!!! :D

soarta e cum e ...

Intr-o zi am mers sa mananc la un restaurant care-mi place tare mult si fata care se ocupa de masa noastra mi-a atras atentia datorita numelui sau romanesc. M-am uitat la ea cat sa-i analizez trasaturile, sa vad daca corespund si in cele din urma am intrebat-o. Mi-a raspuns pierdut ca intr-adevar e romanca insa a fost abandonata la nastere si adoptata ulterior de o familie de americani. 

Povestea ei de viata e cat se poate de trista ... Din ceea ce am remarcat ancheta sociala in Romania nu a fost realizata ci doar s-a dat cu subsemnatul si s-a inventat ceva acolo. Mama naturala afirma ca ei aveau mai mult de doua camere, ca aveau mobila, animale etc si ca nu erau saraci cum este mentionat. Mama, fiind minora nu a avut drept sa hotarasca si tatal acesteia i-a impus sa-si abandoneze copilul ...

Fata in cele din urma a reusit sa afle numele mamei sale, orasul si mici detalii. M-a rugat apoi sa o ajut si mi-am promis sa fac tot ce-mi sta in putinta. Ce m-as face fara facebook? Plecand de la informatiile stiute am gasit o persoana nascuta in aceeasi zi si in acelasi loc cu mama sa... culmea,  dupa cateva conversatii cu diferite persoane am constatat ca e dansa. Nu puteam sa o abordez direct si sa o intreb daca e ea, mama fetei.

Mi-am permis sa-i trimit cererea de prietenie, am incercat sa o abordez tacticos si in cele din urma mi-a zis ca e adevarat... Mi se facuse pielea de gaina... aflasem un adevar doar de ea stiut despre cum a venit pe lume biata copila... mi-am promis sa-l pastrez pentru mine pentru ca nu sunt in stare sa-i bulversez si mai mult viata... Mai grav e ca si mama ei adevarata sufera de o boala foarte greu de vindecat... m-am intristat insa mi-am dorit sa le pun in contact si asa m-am intalnit cu fata, apoi am sunat-o pe mama ei, am tradus pe ici pe colo si fiecare e bucuroasa in felul sau: fata pentru ca si-a dorit mereu sa stie cine e mama sa si mama pentru ca in cei 23 de ani si-a imaginat mereu cum arata si in cele din urma i-a auzit vocea si i-a vazut pozele.

Dupa ce am vorbit la telefon intr-o zi de sambata am invitat-o pe A.D. la o cafea ... m-a intrebat daca ma deranjeaza sa aud povestea ei... i-am spus linistita ca nu... 

O familie de americani vine in Romania si adopta intr-un timp foarte scurt. Informatiile despre starea lor presupun ca au fost superficiale, ambii parand normali. 

Au luat fetita acasa... apoi au inceput problemele... Mama adoptiva a divortat de sotul ei din cauza ca acesta nu avea moravuri sanatoase tocmai de aceea a fost indepartat de copii, in special de fetita... Apoi dansul s-a mutat in Colorado Springs unde a muncit pt HS. Baietelul dansului il vizita mereu insa si el din pacate a trecut prin clipe de cosmar... 

Si uite asa fetita creste, se indragostete si are o relatie... Mama adoptiva nu este deloc multumita de cel ales si ce decide ca sa o pedepseasca? sa o trimita la tatal sau adoptiv... m-am ingrozit pur si simplu de cele auzite... Imi venea sa ma ridic si sa bat din picioare sa se faca dreptate.

Unii nu merita copiii... nu oricine este capabil sa fie parinte... Un individ ce se vrea a fi parinte trebuie sa constientizeze seriozitatea unei astfel de functii. Copilul nu este o jucarie, este un individ care creste si se formeaza plecand de la cele intamplate in copilarie... Ce m-a frapat in toata povestea asta e faptul ca ea ca mama adoptiva nu si-a reclamat niciodata sotul abuziv... asa ceva nu poate fi tolerat, mai ales de o femeie ce pretinde a fi matura ... apoi peste ani tot dansa a inceput sa blameze fetita pentru esecul familial si sa-i zica adevarul despre adoptia sa. Sa inteleg ca asta o fi fost o forma de razbunare insa cum sa te razbuni pe un copil de nici 7 ani si sa-l lasi sa astepte pana la 23 de ani pana sa-i dai foaia cu datele despre cea care i-a dat viata... 

Ma intreb mereu in ce societate traim? Cum de e lumea asa intoarsa? Unde sunt valorile de altadata? 

Si apoi ca fiecare copil dezorientat, AD si-a gasit alinarea in diferite chestii... despre unele am citit in carti si atat... ma simt intr-un fel ignoranta pentru ca nu e vorba de iarba aia banala, just for fun... situatia se complica si oricat as vrea sa fiu de folos stiu ca trebuie sa fac un pas in spate... pentru ca vreau sa fie bine ...

Apreciez teribil oameni care pun cea mai mare valoare pe copil, pe educatia acestuia, oameni care constientizeaza ca cei 7 ani de acasa sunt esentiali si ca un Copil este un Dar si nu o greseala ...

Army Strong / MEPS

Prima oara cand m-am gandit ca mi-ar placea sa devin "soldat" s-a intamplat in 2007 cand soarta a facut sa locuiesc cu un capitan si cu familia sa. I-am admirat meseria si devotamentul si l-am tot intrebat despre US Army... Apoi peste cativa ani, intr-o zi ploioasa am iesit la cina cu cel care astazi imi este suflet pereche. Un barbat care se poate bucura de toata sustinerea mea si asta pentru ca este muncitor, este dedicat obiectivelor sale, este foarte calm si ma ajuta mereu sa-mi indeplinesc idealurile.

Intrarea in US Army a fost un proces putin anevoios si asta pentru ca mi-au fost solicitate traducerile dupa toate actele de studiu, sustinerea examenului aptitudinal ASVAB - care consta in 10 probe, tip grila, proba medicala cu diferite etape - controlul auzului, al vazului, analiza sange, urina, control amanuntit pe diferite segmente ale corpului, examen fizic prin executarea mai multor miscari si in final semnarea contractului si juramantul.

Cu o zi inainte de proba medicala toti candidatii sunt cazati la un hotel de 5 stele unde beneficiaza de tratament regesc. Eu una m-as fi simtit foarte bine daca nu aveam o colega de camera anti TV, anti spalat pe dinti sau folosit deo. S-a dat trezirea la 4:30 insa eu cum nu pot dormi linistita in alta parte am stat cu ochii in tavan... M-am ridicat din pat pe la 3:30 si am inceput sa ma pregatesc. Am luat micul dejun care a fost copios apoi ne-am pregatit sa ne inrolam pentru a ne urca in autocar. Ajunsi la statia MEPS (Military Entrance Processing Station) am fost intampinati de un Sergent care m-a dus cu gandul la filmele naziste (bine, individul foarte simpatic si in ciuda faptului ca s-a "ratoit" la mine, i-am zambit. Apoi am fost impartiti pe grupe (fiind circa 60), aproximativ 12 in fiecare. Am nimerit la sergentul nazist care m-a facut sa tremur si sa-mi creasca pulsul ulterior. In momentul in care cineva ridica vocea nu ma simt deloc bine si inteleg ca pentru unii asta inseamna autoritatea. Mi-a fost luat pulsul care era cu mult peste normal si a trebuit sa astept sa ma calmez. Am trecut cu brio de proba auditiva, apoi la controlul la ochi am fost super mega norocoasa si mi-am zis ca undeva, acolo sus am un inger care ma iubeste. Proba fizica a fost un moment teribil de aiurea pentru mine pentru ca trebuia sa stau doar in lenjerie intima alaturi de alte 11 fete si unele dintre ele erau categoric certate cu apa. Imi venea pur si simplu sa le fac o observatie pertinenta ca nu pricepeam cum Dumnezeu ajungi sa te mariti fara sa stii sa te speli cum trebuie. Poate parea banal insa si spalatul asta are un ritual al sau, picioarele nu sunt deloc de neglijat, apoi dimensiunea parului de pe anumite membre trebuie intretinuta... ce sa mai, m-am sufocat... insa dupa aproximativ 7 ore toate distractia asta s-a terminat... a fost ceva de genul: grabeste-te si asteapta ... si asteptarea ma termina pentru ca rabdarea nu e prietena cu mine... Apoi pe 14 februarie, in ziua probei medicale am incercat sa semnez contractul insa nu m-a multumit si binenteles ca am anulat iar. Astazi, 26 februarie am intrat in US Army ca Specialist pe probleme comportamentale (Behavior Mental Specialist E4). Urmeaza o perioada de antrenament, imi doresc sa pierd 5 kg si sa-mi contruiesc musculatura pentru a putea trece cu brio probele practice (20 de flotari, 40 de genoflexiuni si 3,6 km in 15 minute). Intotdeauna cei din jurul meu m-au motivat. Unii sunt mai buni la probele practice, atii la probele teoretice insa important e sa nu renunti, sa iti doresti intr-asa fel de tare si sa reusesti. Prima oara cand am mers sa dau testul ASVAB am crezut ca am facut okay insa nu a fost satisfactor pentru domeniul pentru care optasem. Am ales sa merg sa dau iar dupa o luna dupa care mi-am imbunatatit vizibil scorul si pentru ca am obtinut cu mult mai mult peste, a trebuit sa sustin un examen de confirmare, in acelasi format si de aceeasi durata - 3 ore. Mi-a venit foarte greu pentru ca eram stresata, fiind necesar sa ma incadrez in plus, minus 10 puncte fata de al doilea scor. Culmea a fost ca intre timp eu am mai studiat mecanica si stiinte si mi-am imbunatatit iarasi scorul cerandu-mi-se sa sustin un interviu cu un capitan. Am fost destul de plauzibila si in final am reusit. 

Am dat asa de greu pentru ca in acelasi timp Chris se pregatea de plecarea, operatia la picior nu era in totalitate vindecata si stresul s-a adunat... Mi-a fost frica sa nu clachez, sa nu dezamagesc insa am avut un noroc imens. Sunt un om norocos care intotdeauna a muncit pentru a reusi. Am sa zic mereu ca atunci cand vrei cu adevarat ceva trebuie sa pui credinta, vointa si multa munca si sansele de reusita sunt foarte mari.

De astazi, 26 februarie, 2013 sunt Specialist pe probleme comportamentale in Armata Americana. Le multumesc tare de tot tuturor celor care au crezut in mine, celor care m-au sustinut si m-au incurajat si imi doresc sa cred ca o sa fie bine!

Va ador!!!

deployment time

Oricat de bine as intelege o situatie nu-mi vine deloc usor sa o si accept si asta s-a intamplat si anul acesta. Inca de acum un an vorbeam cu Christopher despre faptul ca unitatea sa este programata pentru Kuwait si alte cateva state vecine si ma rugam sa treaca timpul din ce in ce mai greu. Cred ca am inceput sa fiu trista de prin decembrie de cand ma apucase panica plecarii sale. Si timpul s-a scurs si a venit si luna februarie... Si parca traiam negand, nu vroiam sub nicio forma sa stiu ca pleaca, ca nu o sa-l mai vad 9 luni... o vesnicie ... Se facuse luni, 11 februarie si numai ce am zarit lumina  diminetii... l-am rugat pur si simplu sa nu se trezeasca inainte mea si totodata sa puna toate gentile sale in portbagaj, sa nu le vad. Am luat micul dejun si nici nu ma simteam in stare sa mestec. Ma intrebam in gand daca e luni, daca el chiar pleaca... La 12 a trebuit sa-l duc in baza sa-si lase bagajele, sa-si ia arma in primire urmand ca mai apoi la 3 sa fie ceremonia de plecare. Si pentru prima oara am asistat la un moment care a frant multe inimi. El ca sa ma incurajeze mi-a spus ca suntem noi si alte 2000 de persoane in aceeasi situatie si ca trebuie sa fiu tare insa eu plangeam incontrolabil. Incercam sa-mi ascund lacrimile insa fara nicio sansa de reusita. Apoi au facut formatia, moment in care soldatii stateau intr-o parte a salii, familile de cealalta parte. Ma uitam si negam... apoi au primit alte 30 de minute sa-si ia la revedere, cele mai grele 30 de minute in care aveam momente in care izbucneam in plans si apoi imi reveneam si tot asa. Fusesera anuntate ultimele 5 minute si parca se facuse frig si intuneric in inima mea. L-am imbratisat pentru ultima oara si ma uitam pierduta cum pleaca ... Si a trebuit sa ma adun, sa plec spre casa... Ce drum obositor si plin de lacrimi... nici nu-mi pasa ca unii se uitau la mine ca si cum as fi avut ceva iesit din comun. Mi-ar placea sa-mi pot ascunde tristetea, lacrimile, insa nu-mi e specific. Daca simt ca trebuie sa plang, atunci plang... Nu am avut timp sa intru in casa si sa plang pentru ca la numai 2 zile a trebuit sa merg sa sustin un examen. Vorbeam cu mine si imi spuneam ca trebuie sa reusesc, pentru mine, pentru el, pentru noi.

M-a intristat sa-l vad pe Henri lipit de usa cu privirea pierduta. Cainele a simtit asa ca pleaca, i-a mirosit bagajele, plus ca l-a luat in brate si l-a pupat... apoi pana seara tarziu a stat si s-a uitat in gol... 

Si in sfarsit miercuri, la doua zile de cand a plecat Chris ne-a sunat si ne-a spus ca e bine, ca a ajuns si ca s-a instalat... Cateva zile am tot intrebat cand se intoarce... Apoi mi-am dat seama ca trebuie sa ma focalizez pe tot felul de activitati si sa nu sufar, sa incerc sa inteleg ca distanta de regula consolideaza o relatie, ca o familie trebuie intretinuta indiferent de situatie. 

Life goes on ... Everyday I miss you ... 

Goodbye my friends

Momente triste la sfarsit de 2012 si la inceput de 2013. Stiam cu luni in urma ca ambele mele prietene se muta fiecare intr-un alt stat insa nu ma asteptam ca despartirea sa imi para chiar asa de grea. Mai intai s-a mutat Mihaela, care locuia si foarte aproape de mine si cu care pot vorbi ore intregi. Noi gasim subiect de discutie din orice, ne place sa stam in trafic cat e ziua de lunga si tot nu ajungem sa ne plictisim. Cand am vazut ca impacheteaza tot si e gata de mutat am inceput sa plang si sa fiu din ce in ce mai trista. Sentimentul asta de singuratatea nu a fost creat pentru mine. Sunt prea vesela sa stau fara oamenii dragi langa mine. N-am avut timp de suspinat pentru ca apoi a urmat operatia si apoi plecarea Adinei.

M-am bucurat enorm sa le intalnesc. Pe Adina am cunoscut-o la ACS, Fort Carson cand in urma unor discutii am inteles ca una dintre fete e din Romania. Am mers sa o caut si cand i-am vorbit in romeste am surprins-o ca nici nu stia ce sa-mi raspunda. Am stat la o cafea, apoi am tot inceput sa vorbim la telefon, sa scoatem cainii cateodata impreuna, sa iesim la o sesiune de shopping. 

Apoi participand la un curs una dintre fete m-a intrebat de unde sunt si asa am aflat de Mihaela. N-am ezitat sa o sun si la putin timp ne-am imprietenit.

Plecarea lor nu a fost benefica pentru mine insa m-am adaptat treptat. Presupun ca ele o sa imi lipseasca si mai mult deoarece urmatorul care pleaca e Christopher si categoric nu-mi pica bine deloc. Asta e Army life, esti pus in situatii fara scapare, oamenii urmeaza un alt curs insa categoric prietenia va ramane pentru totdeauna.

Mi-ar fi placut enorm sa-mi am prietenele aproape, sa putem iesi, sa mergem la film, la masa, la sala. In toti anii astia mi-am dat seama ca unele persoane mi-au ramas in suflet, altele s-au distantat insa ma bucur de toata experienta acumulata, de toate amintirile traite.

Si foarte curand o sa merg la plimbare prin Atlanta si binenteles prin preferatul meu Dallas. 

Foot surgery

Imi amintesc ca la facultate am mers cu Cati, prietena si colega mea sa-si faca o incizie la unghiile de la picioare. Parca si acum imi vin in minte momentele alea dureroase pentru ea cand nici macar nu isi putea pune pantofii in picoare, cand trebuia sa mearga topaind ca la noi nu prea se dau carje ci esti lasat sa te descurci.

Ani de zile am avut o durere in piciorul drept pe care nu pot spune ca am ignorat-o total insa nici am cautat sa ma tratez. Stiam ca e ceva care ma supara teribil, care se umbla si care ma determina sa nu port balerini. Si uite asa ultima experienta neplacuta am avut-o in septembrie cand am ales sa incalt niste pantofi cu toc care pur si simplu m-au terminat. Cu cateva zile inainte de a pleca din State facusem o rezonanta magnetica care indica clar ca am o formatiune dubioasa in laba piciorului insa eu am fost convinsa ca o sa mai pot astepta (vorba romanului: cum am stat atat fara sa fac nimic, ce-mi sunt alte 3 luni?). Reintoarsa in Springs am mers sa-mi vizitez doctorul care zambind mi-a zis: e caz de operat. Am incercat sa par optimista, sa zambesc si sa-l intreb mai tot ce trebuia sa stiu ca sa pot sa-mi ameliorez starea. Teoretic operatia ar fi fost pe undeva prin februarie insa imediat dupa Craciun doctorul m-a sunat si mi-a spus ca cineva nu se prezinta si daca pot merge eu. N-am ezitat si m-am pregatit pentru operatie. Pregatit in sensul de cumparat una, alta, facut curatenie prin casa insa nicidecum pregatirea mea sufleteasca. M-am trezit pe 2 ianuarie pe undeva pe la 5 a.m, m-am spalat cu sapun desinfectant asa cum mi s-a spus si ne-am pornit catre spital. Inca nu constientizam ca o sa fiu operata, faceam glumite, eram relaxata, ba mai mult ma harjoneam cu carjele, pe care ulterior am ajuns sa le urasc. Toate bune si frumoase, lumea vesela la spital ca dupa Anul Nou, eu visatoare. Am semnat vreo 2 foi, mi s-au pus cateva intrebari, imi amintesc ca ma uitat la anestezist si numai ce am adormit. Si asta pe la ora 7. Operatia a durat mai mult decat trebuia pentru ca nu era chistul ala de care stiam eu ci surpriza: o tumora. S-au facut teste pentru biopsie, m-au scos din sala de operatie si m-am trezit intr-o rezerva la recuperarea. Imi amintesc ca adormisem cu Chris de mana si asa m-am si trezit dupa vreo 5 ore. Aveam o foame teribila asa ca am mers la cantina spitalului pentru ca imediat am fost externata. Am mancat de parca ai fi zis ca e prima data. Apoi efectul anesteziei a inceput sa treaca si au inceput durerile. Daca la inceput spusesem ca eu nu o sa iau medicamentele pentru ca sunt foarte puternice apoi am realizat ca nu pot fara ele. M-am trezit la mine in pat, cu un picior imobilizat, umflat, sangerand dupa operatie si m-a apucat o panica cumplita. Am inceput sa plang intr-asa hal de tare ca presupun ca l-am speriat pe Christopher. Pentru prima oara nu puteam sa fac nimic ci trebuia doar sa astept sa mi se aduca. Nu puteam merge, nu ma puteam spala, nu puteam gati, absolut nimic.... Prima saptamana a fost foarte grea pentru ca a trebuit sa ma obisnuiesc cu mine neputiinciosa. Apoi 7 zile mai tarziu am avut prima vizita cand mi s-a confirmat ca biopsia este negativa. Am avut emotii groaznice si chiar si asa am plans, am plans de bucurie, de teama, de neliniste... mi-a fost greu sa merg prin tot spitalul cu carjele si apoi uitandu-ma in jur la cei in suferinta mi-am dat seama ca sunt o Norocoasa si ca ar trebui sa iau partea pozitiva din tot ce s-a intamplat. O saptamana mai tarziu doctorul mi-a spus ca pot incepe sa merg. Am renuntat la carje insa nu si la pantoful medicinal insa am reusit sa pasesc. 

Ideal e sa nu ne ignoram sanatatea, sa stim sa prevenim, sa ne cautam pentru ca intotdeauna e mai bine mai devreme decat prea tarziu.

In continuare realizez cate invat si cate mai am de invat si faptul ca ma educ singura din diferite puncte de vedere e mare lucru. 

Nu degeaba se zice: "Mens sana in corpore sano"= A healthy mind in a healthy body ... O sa fac tot ce pot sa imi imbunatatesc conditia fizica si nu-mi ramane decat sa ma mentin in aceeasi nota optimista.

Trip to Aspen

Ce poate fi mai frumos decat o mini vacanta la munte in care sa poti practica sportul care-ti place? Si pentru ca intru mai mereu pe o comunitate de romani l-am adaugat in lista mea de prieteni pe Dani care culmea e moldovean ca si mine... Nu mi-a trebuit mult sa pun un plan la cale, sa ii intreb pe Adina si pe Vlad daca le-ar face placere sa mearga la munte, sa vad daca pentru Mari, Edgar si Tristan este okay sa vina doar pentru 2 zile si binenteles sa consult agenda lui Dani si a Carolinei sa stiu daca ei doi au timp de iesit la masa duminica seara...Cei doi, Dani si Carolina locuiesc intr-un orasel micut cu un aer maret. 

Aspen, este o particica din paradis, cu multe locuri minunate cu hoteluri gen 5 stele si 5 diamente, cu partii pentru profesionisti dar binenteles si cu locuri pt incepatori ca cei mai multi dintre noi de altfel. Christopher este pasionat de snowboard si pentru el este in regula sa mearga in varful muntelui si sa coboare cu o viteaza mult prea mare pentru ceilalti asa ca anul acesta a fost mai degraba instructor. Cred ca cea mai mare satisfactia a avut-o cu Vlad, sotul Adina care dupa prima zi se tinea destul de bine, binenteles dupa multe cazaturi si multe incercari repetate.

Eu am tinut sa-mi protejez picioarele stiind ca la numai trei zile distanta o sa am operatia la laba piciorului drept asa ca am fost si mi-am achizionat o sanie in varianta moderna cu care am avut un "blast". M-am distrat teribil de tare cu Henri care alerga ca o bestie spre amuzamentul tututor. Henri a fost super fashionist, imbracand o geaca colorata si incaltand pentru prima oara papuci pentru zapada... A fost teribil de comic si a atras o mare de zambete si de critici.

Chiar daca a fost o vacanta fulger m-am simtit bine avand aproape oameni dragi, intalnind oameni cum mai rar gasesti si bucurandu-ma de fiecare moment.

I wish you all a Happy New Year!!!