Army Strong / MEPS

Prima oara cand m-am gandit ca mi-ar placea sa devin "soldat" s-a intamplat in 2007 cand soarta a facut sa locuiesc cu un capitan si cu familia sa. I-am admirat meseria si devotamentul si l-am tot intrebat despre US Army... Apoi peste cativa ani, intr-o zi ploioasa am iesit la cina cu cel care astazi imi este suflet pereche. Un barbat care se poate bucura de toata sustinerea mea si asta pentru ca este muncitor, este dedicat obiectivelor sale, este foarte calm si ma ajuta mereu sa-mi indeplinesc idealurile.

Intrarea in US Army a fost un proces putin anevoios si asta pentru ca mi-au fost solicitate traducerile dupa toate actele de studiu, sustinerea examenului aptitudinal ASVAB - care consta in 10 probe, tip grila, proba medicala cu diferite etape - controlul auzului, al vazului, analiza sange, urina, control amanuntit pe diferite segmente ale corpului, examen fizic prin executarea mai multor miscari si in final semnarea contractului si juramantul.

Cu o zi inainte de proba medicala toti candidatii sunt cazati la un hotel de 5 stele unde beneficiaza de tratament regesc. Eu una m-as fi simtit foarte bine daca nu aveam o colega de camera anti TV, anti spalat pe dinti sau folosit deo. S-a dat trezirea la 4:30 insa eu cum nu pot dormi linistita in alta parte am stat cu ochii in tavan... M-am ridicat din pat pe la 3:30 si am inceput sa ma pregatesc. Am luat micul dejun care a fost copios apoi ne-am pregatit sa ne inrolam pentru a ne urca in autocar. Ajunsi la statia MEPS (Military Entrance Processing Station) am fost intampinati de un Sergent care m-a dus cu gandul la filmele naziste (bine, individul foarte simpatic si in ciuda faptului ca s-a "ratoit" la mine, i-am zambit. Apoi am fost impartiti pe grupe (fiind circa 60), aproximativ 12 in fiecare. Am nimerit la sergentul nazist care m-a facut sa tremur si sa-mi creasca pulsul ulterior. In momentul in care cineva ridica vocea nu ma simt deloc bine si inteleg ca pentru unii asta inseamna autoritatea. Mi-a fost luat pulsul care era cu mult peste normal si a trebuit sa astept sa ma calmez. Am trecut cu brio de proba auditiva, apoi la controlul la ochi am fost super mega norocoasa si mi-am zis ca undeva, acolo sus am un inger care ma iubeste. Proba fizica a fost un moment teribil de aiurea pentru mine pentru ca trebuia sa stau doar in lenjerie intima alaturi de alte 11 fete si unele dintre ele erau categoric certate cu apa. Imi venea pur si simplu sa le fac o observatie pertinenta ca nu pricepeam cum Dumnezeu ajungi sa te mariti fara sa stii sa te speli cum trebuie. Poate parea banal insa si spalatul asta are un ritual al sau, picioarele nu sunt deloc de neglijat, apoi dimensiunea parului de pe anumite membre trebuie intretinuta... ce sa mai, m-am sufocat... insa dupa aproximativ 7 ore toate distractia asta s-a terminat... a fost ceva de genul: grabeste-te si asteapta ... si asteptarea ma termina pentru ca rabdarea nu e prietena cu mine... Apoi pe 14 februarie, in ziua probei medicale am incercat sa semnez contractul insa nu m-a multumit si binenteles ca am anulat iar. Astazi, 26 februarie am intrat in US Army ca Specialist pe probleme comportamentale (Behavior Mental Specialist E4). Urmeaza o perioada de antrenament, imi doresc sa pierd 5 kg si sa-mi contruiesc musculatura pentru a putea trece cu brio probele practice (20 de flotari, 40 de genoflexiuni si 3,6 km in 15 minute). Intotdeauna cei din jurul meu m-au motivat. Unii sunt mai buni la probele practice, atii la probele teoretice insa important e sa nu renunti, sa iti doresti intr-asa fel de tare si sa reusesti. Prima oara cand am mers sa dau testul ASVAB am crezut ca am facut okay insa nu a fost satisfactor pentru domeniul pentru care optasem. Am ales sa merg sa dau iar dupa o luna dupa care mi-am imbunatatit vizibil scorul si pentru ca am obtinut cu mult mai mult peste, a trebuit sa sustin un examen de confirmare, in acelasi format si de aceeasi durata - 3 ore. Mi-a venit foarte greu pentru ca eram stresata, fiind necesar sa ma incadrez in plus, minus 10 puncte fata de al doilea scor. Culmea a fost ca intre timp eu am mai studiat mecanica si stiinte si mi-am imbunatatit iarasi scorul cerandu-mi-se sa sustin un interviu cu un capitan. Am fost destul de plauzibila si in final am reusit. 

Am dat asa de greu pentru ca in acelasi timp Chris se pregatea de plecarea, operatia la picior nu era in totalitate vindecata si stresul s-a adunat... Mi-a fost frica sa nu clachez, sa nu dezamagesc insa am avut un noroc imens. Sunt un om norocos care intotdeauna a muncit pentru a reusi. Am sa zic mereu ca atunci cand vrei cu adevarat ceva trebuie sa pui credinta, vointa si multa munca si sansele de reusita sunt foarte mari.

De astazi, 26 februarie, 2013 sunt Specialist pe probleme comportamentale in Armata Americana. Le multumesc tare de tot tuturor celor care au crezut in mine, celor care m-au sustinut si m-au incurajat si imi doresc sa cred ca o sa fie bine!

Va ador!!!

deployment time

Oricat de bine as intelege o situatie nu-mi vine deloc usor sa o si accept si asta s-a intamplat si anul acesta. Inca de acum un an vorbeam cu Christopher despre faptul ca unitatea sa este programata pentru Kuwait si alte cateva state vecine si ma rugam sa treaca timpul din ce in ce mai greu. Cred ca am inceput sa fiu trista de prin decembrie de cand ma apucase panica plecarii sale. Si timpul s-a scurs si a venit si luna februarie... Si parca traiam negand, nu vroiam sub nicio forma sa stiu ca pleaca, ca nu o sa-l mai vad 9 luni... o vesnicie ... Se facuse luni, 11 februarie si numai ce am zarit lumina  diminetii... l-am rugat pur si simplu sa nu se trezeasca inainte mea si totodata sa puna toate gentile sale in portbagaj, sa nu le vad. Am luat micul dejun si nici nu ma simteam in stare sa mestec. Ma intrebam in gand daca e luni, daca el chiar pleaca... La 12 a trebuit sa-l duc in baza sa-si lase bagajele, sa-si ia arma in primire urmand ca mai apoi la 3 sa fie ceremonia de plecare. Si pentru prima oara am asistat la un moment care a frant multe inimi. El ca sa ma incurajeze mi-a spus ca suntem noi si alte 2000 de persoane in aceeasi situatie si ca trebuie sa fiu tare insa eu plangeam incontrolabil. Incercam sa-mi ascund lacrimile insa fara nicio sansa de reusita. Apoi au facut formatia, moment in care soldatii stateau intr-o parte a salii, familile de cealalta parte. Ma uitam si negam... apoi au primit alte 30 de minute sa-si ia la revedere, cele mai grele 30 de minute in care aveam momente in care izbucneam in plans si apoi imi reveneam si tot asa. Fusesera anuntate ultimele 5 minute si parca se facuse frig si intuneric in inima mea. L-am imbratisat pentru ultima oara si ma uitam pierduta cum pleaca ... Si a trebuit sa ma adun, sa plec spre casa... Ce drum obositor si plin de lacrimi... nici nu-mi pasa ca unii se uitau la mine ca si cum as fi avut ceva iesit din comun. Mi-ar placea sa-mi pot ascunde tristetea, lacrimile, insa nu-mi e specific. Daca simt ca trebuie sa plang, atunci plang... Nu am avut timp sa intru in casa si sa plang pentru ca la numai 2 zile a trebuit sa merg sa sustin un examen. Vorbeam cu mine si imi spuneam ca trebuie sa reusesc, pentru mine, pentru el, pentru noi.

M-a intristat sa-l vad pe Henri lipit de usa cu privirea pierduta. Cainele a simtit asa ca pleaca, i-a mirosit bagajele, plus ca l-a luat in brate si l-a pupat... apoi pana seara tarziu a stat si s-a uitat in gol... 

Si in sfarsit miercuri, la doua zile de cand a plecat Chris ne-a sunat si ne-a spus ca e bine, ca a ajuns si ca s-a instalat... Cateva zile am tot intrebat cand se intoarce... Apoi mi-am dat seama ca trebuie sa ma focalizez pe tot felul de activitati si sa nu sufar, sa incerc sa inteleg ca distanta de regula consolideaza o relatie, ca o familie trebuie intretinuta indiferent de situatie. 

Life goes on ... Everyday I miss you ...