Merry Christmas to my family and friends!!!

Si cum sarbatorile de iarna sunt mereu un motiv de bucurie si de revazut oameni dragi, de adus multumiri si de daruit, anul aceasta am preferat sa fim alaturi de prieteni dragi si sa avem o masa romaneasca ca la mama acasa. Desigur o parte din inima o sa fie mereu ratacita pe meleagurile natale ca altfel nu as fi eu, cu toate trairile si simtirile mele, cu toate amintirile si memoriile adunate de-a lungul anilor.
Astazi simt nevoia sa le doresc tututor celor care imi sunt prieteni sau celor care fac parte din familia mea ca ii apreciez si le multumesc pentru sustinere, pentru mesajele frumoase, gandurile bune si pentru ca nu m-au uitat.
Craciun fericit in continuare dragilor si sa ne revedem cu bine!
"It's a Christmas miracle"

din jurnalul unei femei curioase

Imi amintesc si acum ziua in care mi-am pus in gand ca atunci cand o sa fiu mare o sa fiu asistent social ... pe la 18 ani, inainte de a merge la facultate a trebuit sa aleg intre Drept si Asistenta Sociala si pentru ca mi-am ascultat inima am ales sa studiez As. Sociala. In toti cei 6 ani am fost fara modestie un student constiincios, mi-am facut mereu temele, am citit nenumarate carti, am facut voluntariat atat cat mi-a permis programul meu si totodata am ales sa muncesc in fiecare vara undeva departe de Romania ... In 2006 am avut norocul sa plec cu Work&Travel in US unde am intalnit oameni extraordinari, unde mi s-a oferit posibilitatea de a ramane si de a fi ajutata sa imi continuu studiile insa era prea complicat ... statutul nu-mi permitea, eram intr-o relatie care pentru mine prima si de aceea am ales sa revin in Romania ... In 2007 am optat pt bursa Erasmus si pret de cateva luni am plecat in Danemarca ... Toate bune si frumoase, am invatat cum e sistemul danez, metode moderne de predare si totodata m-am ratacit sentimental in ultimele trei saptamani ale sederii mele in Viborg ... iarasi, inima imi spune sa raman, sa imi continuu scoala acolo insa ratiunea de a fi om corect m-a readus acasa ... Din vara lui 2007 am inceput sa muncesc pe parcursul vacantelor de vara in Italia ... ce experienta ... numai cat imi aduc aminte imi vine sa plang si sa rad in acelasi timp ... imi amintesc ziua cand hoinaream de una singura pe strazile din Tirrenia intreband in stanga si-n dreapta daca nu angajeaza... Italiana mea era saraca insa dorinta de a munci era asa mare incat nu am renuntat sa intreb cat a fost ziua de lunga ... Imi amintesc si acum, cum la pranz toate magazinele, restaurantele erau inchise ... si mi-am luat un "panino" si m-am dus pe plaja si parca vorbeam asa cu mine ... si imi dadeam incredere ca o sa reusesc si o sa gasesc ceva convenabil de munca... Dupa pranz am reusit sa vorbesc cu managerul unei afaceri destul de mari de prin zona ... S-a uitat la mine de parca eram cazuta de pe luna insa eu stiam atat: vreau sa muncesc. Am luat-o de la zero si am invatat sa fac de toate insa niciodata nu am renuntat la decenta, la cinste, la mine ... pentru o vreme am uitat de mine si am tot muncit ... Viata mi-a scos in cale o familie numeroasa cu care pastrez si acum legatura .... Apoi a urmat ultimul an la facultate, unde m-am straduit sa fac o lucrare de licenta, apoi am optat pt master insa in acelasi am ales sa muncesc in Italia si sa fac naveta ... Primul an de master a fost complicat ... dupa ani de zile, Dana se trezea singura ... cu o mie de ganduri si cu o mare dilema sentimentala ... se produsesera despartirea de un om drag insa totodata se incheiase o relatie consumata cu ani in urma si in acelasi timp Dana era pierduta in sentimente traind o poveste mai mult sau mai putin interzisa ... Si iarasi ratiunea nu mi-a permis sa continuu si am ales sa ma ascund de mine si de gandurile nebune ... insa categoric n-am regretat niciodata ca nu am luptat cu inima mea ... pentru ca timpul mi-a demonstrat ca lucrurile se intampla cu un scop in viata ....

Am terminat si masterul si apoi imi amintesc cu cata emotie m-am pregatit pt doctorat ... n-am sa uit niciodata nota mea de 7,90 si cum eram prima respinsa sub lista si sunt iarasi convinsa ca Doamna B., m-a ajutat sa nu reusesc ... insa astazi ii multumesc ca intr-un fel a reusit sa imi schimbe directia destinului ... Cateva luni mai tarziu in pofida faptului ca eram intr-o relatie, ironia sortii a facut sa ma impiedic de copia fidela a unei trairi mai vechi ... atat mi-a trebuit sa realizez ca vreau sa fiu singura, ca nu sunt pregatita de nimic si ca inca trebuie sa imi continuu cautarea in neant ...

Luni mai tarziu s-a intamplat sa vorbesc iarasi cu Christopher, cel pe care l-am vazut pt prima data in 2007 la bratul unei dudui frumoase .... Imi amintesc si acum cand mi-am spus: oh Dana, da ce bine arata dansul, insa nici ea nu-i de lepadat ... la vremea aia chiar daca am zambit unul la altul ne-am continuat drumul ... Am tinut legatura online la modul prietenesc timp de cativa ani pana cand conversatiile noastre s-au marit in durata ... in timp ce el era in Iraq am vorbit despre cate in luna si-n stele si intr-o zi ploiasa din iunie ne-am dat intalnire la Pisa ... o sa-mi amintesc mereu cu drag plimbarea aceea lunga si prietenoasa, cum apoi ne-am indreptat spre Marina de Pisa si cum a inceput sa ploua si n-a trebuit decat sa ma stranga o data tare in brate cat sa imi doresc sa-l vad si sa-l revad ...

Imi vine mereu in minte o dimineata in care m-am trezit si am deschis calculatorul si am citit un mail rautacios ... O duduie anonima mi-a scris un text de vreo pagina despre cat de mizerabila e viata mea ... despre cum am ajuns sa muncesc intr-un restaurant si despre cat de desteapta ma credeam candva ...

N-am avut cui sa-i raspund pentru ca nici macar astazi nu stiu cine a fost autoarea textului ... insa de fiecare data cand ma gandesc prin cate am trecut in calatoria mea prin viata, nu regret nimic ... nu regret ca am renunta la un job de as. social, nu regret ca am indraznit sa refuz sa traiesc intr-o poveste nefericita si sa ma ratacesc in lume ... am invatat de una singura ca lucrurile se aseaza si ca trebuie sa ai rabdare, am invatat sa oricat de greu ar fi nu trebuie sa renunt niciodata ...

n-a fost deloc usor ... drumul a fost anevoios si presarat cu nenumarate piedici insa n-am renuntat ... Mi-a fost greu sa vorbesc cu mine si sa ma hotarasc daca vreau sau nu sa ma mut in US, insa de data aceasta inima imi spunea sa raman ... Inceputul vietii mele aici n-a fost deloc unul de basm pentru ca am trait intamplari nefericite, a trebuit sa invat sa ma protejez de oameni care nu au ce cauta in viata mea ... apoi a urmat un an greu si lung insa care s-a incheiat destul de bine si n-am cum sa trec peste si sa nu-i multumesc lui Dumnezeu pentru ca mi-a dat putere si m-a impins de la spate ... Onesta sa fiu, am avut zile in care activitatea fizica plus cea teoretica pur si simplu ma istoveau insa nici nu stiu cum de am gasit mereu resurse sa imi pastrez echilibrul .... Mi-am zis mereu ca sunt o norocoasa ...

Apoi pe 5 martie am revenit in Colorado si gandul meu era sa plecam acasa in Romania ... zis si facut .... cat am fost in Romania, chiar daca am fost intr-o calatorie continua in mintea mea era obtinerea jobului de as. sociala pe cat posibil intr-o institutie de stat ... A durat saptamani bune pana sa ma prezint la un interviu la institutia principala din Springs.... Ziua interviului a fost plina de panica de la a nu sti unde sa parchez, pana la a merge la un birou situat la subsol ca mai apoi sa fiu acompaniata in sala unde se tineau interviurile ... Ma simteam asa mica uitandu-ma la cei 5 intervievatori ... Vazand ca sunt venita de la capatul celalalt al lumii mi-au spus ca ei nu repeta intrebarile, ca daca nu inteleg un concept e in defavoarea mea insa astea sunt regulile interviului ... Nici nu stiu cum am avut puterea sa zambesc si sa zic hotarata ca nu am nicio problema in a intelege intrebarile. A urmat un interviu de mai bine de o ora si imi era o sete teribila insa nu indraznisem sa imi pun sticla cu apa pe masa ... Cred ca am fost intrebata mai bine de 50 de intrebari ... Binenteles ca dupa ce s-a terminat interviul am intrebat cam cati canditati sunt pentru o pozitie si parca nici nu mi-a venit sa cred cand am auzit: "sute" ... Timp de vreo 2, 3 sapt nu m-a sunat nimeni si parca imi pierdusem si speranta insa intr-o zi de joi m-a sunat sefa de la personal spunandu-i ca am fost selectata si ca trebuie sa trec alte 2 probe pana la oferta de munca ... Am fost tare bucuroasa insa in acelasi timp sceptica pentru ca am invatat ca nu stii niciodata ce se poate intampla ... Insa am reusit si astazi pot spune ca un alt vis a devenit realitate... si inca o data trebuie sa le fiu recunoscatoare unor oameni minunati care au crezut in mine si care m-au ajutat sa obtin rezultate bune ...

Draga noastra Chanel

In ultima vreme am cam abandonat blogul si asta din diverse motive care nu merita insiruite. Cateodata sunt suparata pe mine ca nu imi fac timp sa scriu, sa imi astern gandurile pe blogul meu drag, blog pe care il "rasfoiesc" mereu cu aceeasi pasiune... 

Acum 63 de zile s-a petrecut minunea, Henri si Chanel s-au imperecheat. M-au speriat teribil strigatele ei disperate pentru ca cu toate ca m-am educat in ceea ce priveste procesul dintre cei 2, ajunsa in fata faptului implinit tremuram de numa numa. Apoi ne-am intrebat daca o fi ramas sau nu insarcinata pentru ca dadea si nu dadea semne. Am dus-o la vet in ziua 45 si dansul ne-a lamurit cu un raspuns nu tocmai pe placul nostru: poate are un puiut, poate n-are... eram descurajati pentru noi credeam ca la radiografie, la numai 18 zile inainte de a fata vom vedea clar daca fata sau nu. 

Si cum doctorul ne-a ametit ca fara cezariana nu facem nimic ne-am tot gandit sa o mai ducem la o radiografie sa vedem exact ce si cum... si numai bine ca n-am mai apucat sa mergem pentru ca a noastra Chanel a reusit de una singura sa fete natural, doi puiuti negri asa ca Henri. Am fost tare mandra sa o vad cum se daruieste puiutilor sau, cum ii curata si ii protejeaza. Dupa o noapte de travaliu, implicit o noapte alba pentru noi la ora 0700 pe 15 iulie a aparut pe lume primul geaman. 3 ore mai tarziu cand ma tot uitam la ea numai ce vad un al doi-lea puiut aproape identic cu primul. Of Doamne, ce bucurie, Chanel!!! Cu cata emotie si admiratie am avut grija de catelusa mea minunata. Astazi de dimineata m-am prezentat la o intalnire profesionala si gandu-mi era acasa ... Ma gandeam sa renunt insa nu puteam sa sun pe ultima 100 de metri. M-am grabit sa ajung acasa sa am grija de mama si de pui si cand colo surpriza. 

Draga Chanel mi-ai umplut sufletul de bucurie... daca in viata de zi cu zi esti o catelusa super mega agitata astazi ti-ai demonstrat ca esti o mama perfecta, ca te poti focaliza pe micutii tai.

Te ador, catelusa frumoasa si-ti multumesc ca faci parte din familia noastra!!! Sa fii sanatoasa sa ne poti anima alti 12 ani de acum incolo. Henri este categoric un tata fericit. Cu toate ca il tin la distanta de ea, sunt mandra si de Henriuta. A facut o treaba extraordinara! 

le multumesc celor care m-au sustinut si incurajat si celor care au avut grija de ea.

Forever <3 chanel="" font="">

Chanel Lemire

De ceva vreme ne-am propus sa ii luam lui Henri un tovaras de joaca … Si eu fusesem cea care tot amanase pentru ca anul 2013 a fost putin mai complicat … Aflati amandoi acasa in vacanta de iarna, Christopher si-a facut temele si a cautat online French bulldogs. Era convins ca el trebuie sa mearga la Fort Collins, 3 ore distanta de casa noastra sa vada un caine … Sincera sa fiu am strambat din nas … vacanta scurta, putine zile inainte de Craciun, faptul ca trebuia sa plec pentru alte 10 saptamani stateau in calea deciziei mele definitive in a avea al doilea caine … insa pentru ca si el ca si mine de altfel e un incapatanat cand isi doreste ceva cu ardoare ne-am urcat in masina si plecati am fost … Ajunsi la familia respective am trait emotia de a vedea o catelusa obeza, stapana era nedumerita de varsta femelei, eu eram impresionata de cum arata, Chris avea in minte numai dorinta de a o aduce acasa … A fost o targuiala de vreo ora pentru ca respectiva tot spunea o serie de minciuni care nu se legau… mentionase ca ea stie sa iasa singura afara, ca nu face deloc in casa, ca vrea un anumit pret si daca nu-l primeste nu da catelusa … Numai bine ce ne-o prezinta … Miroasea a proaspat spalat insa un miros puternic, urat, imbacsit … a mers ea ce a mers pe acolo si numai bine ca isi face nevoile in mijlocul incaperii … Atunci am parafrazat-o pe respective si am rugat-o sa-mi confirme / infirme cele spuse anterior… S-a schimbat la fata, tonul sau parea agresiv insa in retragere mentionand inca o data suma dorita. Eu i-am spus ca nu sustin afacerile cu caini si ca noi investim in caine mult mult decat platim pentru a-l lua acasa … I-am oferit o anumita suma si am pus punct. I-am spus deschis ca nu las loc de negociere si ca daca accepta bine, daca nu, noi plecam … mi-a intins contractul fara sa stea pe ganduri …

Pentru prima data cred ca Chanel a mers in masina in ziua respectiva … era panicata, nedumerita incepand sat raga gaze ingrozitoare care parca ma indepartau tot mai tare de ea… apoi a urmat discutia noastra pentru a-i pune un nume … Si pt ca Chanel e un parfum persistent i-am asociat trasaturile sale definitorii cu numele parfumului …

A ajuns acasa unde era salbatica rau … nu stia sa urce scarile, nu stia de plimbarea in lesa, nu stia sa manance si multe altele … Am stat cu ea numai 10 zile apoi urmand sa plec insa in timpul asta scurt a reusit sa roada 2 usi … a reusit sa-mi smulga si cateva lacrimi pt ca nu stiam ce sa fac cu ea… a ros cusca sa pentru ca nu ne-am simtit in siguranta sa o lasam singura in casa, ne-a demonstrate ca ea e capabila sa distruga tot … Am revenit acasa pe 5 Martie si fetita mea patrupeda Chanel mi-a aratat cat de mult il iubeste pe Chris… cum sta ea langa usa cand el pleaca la serviciu, cat de bucuroasa e cand ii aude masina in parcare … a invatat sa doarma langa mine si l-a acceptat pe Henri ca si partener de joaca… Are o energie teribila, alearga foarte repede, bea apa de parca ar bea o data pe saptamana, mananca de parca e un aspirator … ataca aspiratorul de parca i-ar fi dusman si nu prea ii place sa fie spalata … Zilele trecute in timp ce alerga prin parc si-a turtit fata de un gard… eu ma uitam la cat e activa e si cum ii place sa se joace si numai ce o vad lipita de gard … am ras gandidu-ma la frate-miu Dan care odata, la mall la Iasi a facut abstractie de geam si s-a lovit … au rasunat rasetele cristaline ale privitorilor printre care si ale mele …

Chanel e un sufletel drag, e o bucurie si de fiecare data cand trebuie sa plecam, stiu ca ii lipsim J.

Happy, happy, happy to have Chanel Lemire in our family!!!

19 octobrie 2013 … Goodbye Fort Sill, nice to meet you Fort Sam Houston

       Dupa 10 saptamani si 6 zile de Basic a urmat sa merg in AIT. Binenteles my twin a ales acelasi MOS cu mine – 68 x-ray, Mental Health Specialist asa ca amandoua ne-am indreptat catre scoala medicala din Texas… O zi frumoasa de toamna in care a trebuit sa ne pasim intr-o noua lume, o alta experienta … La aeroport am avut frumoasa surpriza de a fi intampinate de un sergeant care semana perfect cu un om care candva mi-a fost tare drag … Zambetul mi-a suras si parca ma incarcasem cu energie pozitiva … A urmat o saptamana de tranzit, apoi in nici 4 zile am inceput cursurile si febra examenelor … probabil ca am avut peste 800 de pagini de studiat .. boli mentale, trimiteri frecvente la DSM IV, teste grila, probe practice … Programul a fost incarcat trezindu-ma in fiecare dimineata la 4 si culcandu-ma pe undeva pe la 23 daca nu si dupa miezul noptii … plus ca o data la 2, 3 zile aveam de garda … Nu mi s-a intamplat decat de vreo 2 ori sa adorm in banca pur si simplu cand in loc sa ma bucur de pauza imi odihneam ochii … A trebuit sa citesc, sa recitesc, sa traduc unde a fost cazul. Sa intreb pentru a fi sigura ca inteleg sensul correct si nu fac interpretari … in total au fost vreo 15 examene … N-am picat niciunul si doar la unul singur am tras cu ochiul pentru ca eram mai mult sau mai putin pe dinafara … insa si atunci studiasem … insa nu sufficient … Am avut probe fizice luna de luna si mentionez cu placer ca in decembrie am fost PT STUD … scorul cel mai mare din toata clasa … Nici mie nu-mi vine sa cred cum ma motivez singura … pacat ca m-am lenevit in lunile cand am muncit la spital si in care am savurat delicioasa placinta cu mere in fiecare zi … Aveam nevoie sincer de putina energie, de ceva motivatie … si atunci cand altele iti lipsesc le compensezi cu ceva dulce. Au fost 5 luni lungi, pline, oameni noi, prieteni deosebiti, cunostinte folositoare si o creionare a unor planuri de viitor… Ce va fi, numai Dumnezeu stie … oricum si in AIT am avut support extraordinar … ii apreciez pe cei  ce au crezut in mine. 5 martie a fost ziua festivitatii cand am fost recompensata cu o medalie,o diploma de Onoare si cu o dorinta nebuna de a pleca inapoi in Colorado Springs.

Ce am uitat sa aud a fost un cadou pe care l-a m primit in Basic … Sincer ma asteptasem la o cutie cu niste chiloti tetra, niste sosete din bumbac insa mare mi-a fost mirarea cand am deschis cutia si am gasit ce ador eu cel mai mult: un parfum de la Chanel si o cutie de Bomboane Godiva … Alina, amica mea din copilarie si prietena mea de astazi mi-a trimis asa cum zice ea “un mic dar de ziua mea” … nici nu-mi venea sa cred ca e pentru mine … Alina draga m-ai facut sa ma simt speciala … m-am bucurat enorm si l-am luat ca pe cel mai frumos dar de ziua mea … Bine, esti in competitie cu Chris … insa si dansul a fost placut surprins de gestul facut de tine pt mine … Inca mai oftez ca n-am putut sa fiu nasa fetita voastre .. insa mi-e draga rau tare de tot …

5 august 2013

O zi frumoasa de vara in care a trebuit sa ma trezesc de dimineata, sa o astept pe Rose sa vina sa ma ia de acasa si sa ma duca la Recruiting Station . Intre timp am mers la micul dejun care n-a fost deloc delicios insa m-am bucurat ca am stat putin cu ea. Dansa m-a lasat unde eu stiam ca trebuie sa fiu si dupa vreo 30 de minute de asteptat am constatat ca sunt la sediul gresit si ca trebuie sa merg cu totul in alta parte. Unul dintre cei ce lucrau la biroul respectiv s-a oferit sa ma conduca. Ajunsa la locul cu pricina in cele din urma am semnat vreo 2 acte dupa care ne-am indreptat la aeroport. Aveam o geanta de dimensiuni mici cu vreo 2 sosete, 3 perechi de chiloti, o perie si niste produse igenice. Am mers la check in si imi doream sa cred ca o sa intalnesc pe cineva care sa mearga in Oklahoma insa n-a fost asa. Ajunga in Oklahoma City a trebuit sa ma prezint la USO unde erau sute de noi soldati. Nu-mi amintesc daca eram emotionata, panicata sau doar nedumerita. Stiu ca era seara si nu-mi doream decat un colt de pat si o bucatica de perna … A trebuit sa ne urcam intr-un autobuz care ne-a dus la Fort Sill, Lawton. Am stat in fata, singura cu gandurile mele, oftand dupa Henri de care ma despartisem la plecare si a carui tristete o simteam. Suspinam parca si dupa o imbratisare insa nu era sa fie. La Fort Sill a inceput “Soldarizarea”. Am incercat sa ma documentez, sa ma pregatesc singura emotional, sa stiu sa reactionez la situatiile mai dificile. A urmat check in, inventor, o predica lunga si numai ce se facuse 03:00 cand am inteles ca putem sa mergem spre baraca insa nici bine nu ne-am indreptat spre camera ca primisem instructiuni sa fim in formative 45 de minute mai tarziu. Eram bucuroasa, aveam timp sa ma spal, stiam ca nu imi trebuie mai mult de 10 minute sa ma schimb. Si acolo am avut teribila surpriza sa pricep ca intimitatea nu exista. Cred ca partea asta presupunea o sperietura insa trecusem de mult de varsta emotiilor inutile. Si a urmat o saptamana lunga cu procesarea actelor, vaccinuri, teste, marsuri scurte, controale etc. Temperatura era teribil de ridicata si umiditatea crestea pe zi ce trece. Si pentru ca Army merge pe principiul “One team, one fight” am fost pedepsita din cauza unor “big kids” care pur si simplu se distrau copios luand totul ca pe o gluma… nu le-a trebuit mult sa se pregateasca de plecat din Armata si de intors acasa. In ziua in care a trebuit sa incep Basic Training propriu zis am luat un autobus pentru cateva mile apoi a trebuit sa merg cu tot bagajul de-a lungul unui camp … Si acum parca simt durerea provocata de greutatea gentilor … Astazi pe alea 2 le car lejer insa in ziua aia calduroasa imi venea sa le las si sa-mi vad de treaba … N-am sa-l uit niciodata pe PFC Fraizer, fiu de Command Seargent Major care nu mi-a dat voie sa renunt. Cand am ajuns la noua companie trebuia sa urmam niste instructiuni. Unii, chiar daca erau native americani nici ca intelegeau cum sa execute correct … Si pana una alta a trebuit sa fac vreo 50 de flotari, ma uitam cum 2 tipau din fundul plamanilor si cum cativa tineri se strofocau sa-si arate motivatia. Pot spune ca observam expresiilor, mimica, gesturile, postura si ma intrebam “Doamne, unde sunt? Ce fac? Oare o sa reusesc? In cele din urma am primit camera in primire, o camera cu vreo 70 de paturi … n-am avut atat de multe college niciodata … si daca in facultate am fugit de stat sus acum m-am dus de bunavoie si am preferat sa nu-mi fie deranjate asternuturile de nimeni. Intr-adevar mi-a fost putin greu insa in momentul in care te trezesti la 04:00 in fiecare dimineata si ai program incarcat toata ziua cand ajungi sa dormi, pui capul pe perna si dormi neintors … Nu pot spune ca mi-a placut cazarea insa simplul fapt ca am avut asternuturi curate, apa calda cel putin un minut insa inn fiecare zi am fost super multumita.

Venise si ziua cu primul PT … emotii, panica, un drill seargent care nici ca vroia sa ma puncteze … a zis 0 la flotari la primele 8 … m-am uitat la el si am continuat sa fac … facea parte din jocul mental… nu mi-a pasat , m-a ingrijorat ulterior insa stiam ca o sa reusesc. Abdomenele le-am facut cu usurinta. La alergat vorbeam cu mine si imi spuneamm Dana nu renunta, fiecare pas e un nou pas… opreste-te cand stii ca ai trecut de proba asta …

2 luni de antrenamente si ajunsesem sa am cel mai mare scor din platon la proba fizica. Am invatat sa fac 52 de flotari in 2 min si garantat ca daca as trage de fiare poate as face 80 pentru ca dupre vreun minut simt ca trebuie sa ma opresc… Abdomenele sunt mai usoare … Alergatul presupune un control al respiratiei si o lupta cu tine … La proba finala am alergat cu un Seargent Major care ma motiva spunandu-mi ca lumea e plina de cei ce renunta … In mintea mea era “ eu nu am sa renunt niciodata oricat de tare m-ar durea una sau alta …

o amintire frumoasa din Basic mi-o aduce in minte pe Ayoade T., o prietena de suflet cu care am impartit patul cu baldachii in prima saptamana, o fata de culoare din Nigeria, foarte educata si desteapta … ne-am sustinut una pe alta si am sperat sa fim in acelasi platon insa nu s-a intamplat din cauza ca eu eram la F si dansa la A … Apoi am intalnit-o pe Julianna, pe care o numesc Big Foot din cauza dimensiunilor uriase ale incaltarilor sale … Julie e o fata cu o inteligenta cu mult peste medie… Dansa Fiala, eu Fotea … nimeni nu stia care si cum e… pentru ca ambele suntem blonde, ochii verzii, ea mai inalta cei drept insa fiind amandoua in uniforma nu mai parea semnificativa diferenta … Ajunsesem sa fim twins, mereu impreuna, battle buddies, ne-am sustinut, am stat zeci de ore de vorba, ne-am incurajat, am plans, am ras, ne-am strans in brate si ne-am calificat … Au fost marsurile de 4, 8, 10 si 16 km la care am avut emotii teribile fiind recent operata la picior… Pot spune ca cel mai greu a fost cel de 4 km … Probabil ca facusem si un soi de insolatie, inima imi batea cu putere, piciorul imi zvacnea, uitasem pastilele in camera, casca pe cap parca apasa cu o greutate si mai mare, spatele ma durea de la rucsacul care parca avea pietre de moara si ma apucasem de plans… insa plangeam fara oprire … Cativa dintre colegi au vrut sa ma ajute insa n-am vrut sa renunt la nicio piesa de echipament … venisem de mult prea departe ca sa renunt … Am plans si m-am rugat sa nu ma opresesc, sa nu cedez … tineam arma in mana si lacrimile imi curgeau ca o ploaie de vara … A trecut si asta … Apoi a trebuit sa intram in  camera cu gaz … mare panica … ascultam instructiile si ma panicam singura.. Am zis rugaciunea mea preferata de cand eram copil si mi-am promis sa nu lesin, sa nu vomit (nu ca as fi vomit vreodata) … sa fiu tare … nenorocul meu a fost ca unul dintre cei din fata mea a inceput sa tremure si auzeam cum isi clantane dintii… gazul iti arde pielea sip ret de cateva secunde trebuie sa-l respiri … il strangeam de mana pe cel din fata spunandu-I ca mai e putin, foarte putin, sa nu renunte ca o sa fie bine … eu, eu care nici nu stiam pe ce lume sunt imi gaseam cuvintele sa-l imbarbatez pe cel care nu facea fata … Cand am iesit nasul a inceput sa-mi curga, ochii ma usturau teribil, pielea gatului parca luase foc … Am plans pret de cateva minute si mi-am revenit …. Un cosmar care insa n-a durat chiar mult … si dupa toata experienta asta urata a trebuit sa mergem pe jos pana la Companie …

Imi amintesc ultimul mars … cel de 16 km … mai intai a trebuit sa stam in Field pt 3 zile, fara dus, fara apa, dormit in cort, toaleta la vreo jumate de km distanta si parca nu era de ajuns o ploaie nenorocita … Stateam singura in cortul meu noaptea si auzeam cum ploua… Oasele ma dureau, de dormit nu reuseam din cauza zgomotelor si asa am avut 3 zile de “vis”. La sfarsitul celor 3 zile a trebuit sa efectuam marsul tactic inapoi catre companie … In momentul in care am ajuns era prevazut sa avem o ceremonie … Am fost asa emotionata si mandra de mine pentru ca am rezistat celor 2 luni fara sa ma plang ca mi-e foame, sete, somn, ca mi-e greu fara Chris, fara mama, fara tata, fara casa, fara nimic … Nu am avut acces la nimic … Ba mai mult … Am fost conectata la diversi factori stresori pe care treptat i-am eliminate…

Pe 17 octombrie in fata a sute de oameni si a lui Christopher am depus juramantul devenind cetatean al Statelor Unite ale Americii … Apoi o zi mai tarziu mi-a fost inmanata diploma de absolvent, o diploma care o sa o pun pe perete acasa la mama … Si asa s-a terminat Aventura mea din Basic Trainning. Tin sa le multumesc tuturor celor care mi-au scris in perioada respectiva, care mi-au trimis pachete si in mod deosebit Mihaelei si lui Tudor care au venit la Festivitatea de “premiere”.

Binenteles ca cel mai asteptat moment a fost revenirea lui Christopher din Kuweit, faptul ca a cerut sa fie trimis acasa mai devreme pt a-mi fi alaturi… Sustinerea lui inseamna enorm, inseamna mai mult decat orice … Am invatat ca cel mai mult conteaza sa gasesti in parteneru tau de viata un prieten de nadejde, un aliat, un om care sa te sustine si sa-ti insufle incredere, curaj si dorinta … Nu de putine ori mi-a venit sa imi iau papucii si sa ma ratacesc in lume … Nu mi-e usor sa ma impac cu gandurile mele, cu distanta insa el e omul care poate sa imi ofere un confort sentimental urias … Cu siguranta fara el n-as fi fost astazi aici …