so....keep walking

imi amintesc cu drag de facultate, de tot ce am invatat, de materiile studiate, de examenele trecute cu brio, de bursele mele de studiu si de merit, de vacante, de calatori, de tot...am asteptat cu mari emotii sa imi ridic diploma, un act care avea sa imi deschida diferite usi...apoi m-am inscris la master si un an de zile am fost mai mult decat pasionata, am pus suflet, mi-am procurat bibliografia, am citit, m-am hranit spiritual...
astazi vreau sa profesez numai ca m-am ratacit intr-o tara, intr-un nou context si ca sa-mi pot folosi actele de studiu trebuie sa le traduc, sa le legalizez, sa le apostilez, sa obtin declaratia de valoare, sa merg la o universitate italiana sa platesc taxele care nu sunt deloc mici, sa astept maxim 2 luni pentru echivalare, sa vad ce examene trebuie sa mai dau, sa refac licenta si in final sa obtin un titlu care sa imi fie recunoscut...
procedurile au fost demarate insa cateodata mi se pare un drum lung si anevois chiar daca sunt sustinuta si incurajata sa duc totul la bun sfarsit. ma intreb cateodata cum de s-au schimbat atat de multe intr-un timp asa de scurt...insa nu-mi ramane decat sa ma mobilizez in diferitele situatii in care sunt pusa chiar daca astea nu sunt nici pe departe probleme...
so...keep walking...

momente

ratacita intr-o lume straina incerc sa ma orientez spre ceva care sa-mi aduca satisfactie...pur si simplu am simtit zilele trecute ca nu mai am rabdare, ca nu mai pot fi intelegatoare, ca niste acte ma pot scoate din sarite, ca nu sunt eu cea care poate astepta pentru ca peste tot unde ceri o informatie ti se intampla sa fii trimis la un alt birou, la un alt ghiseu, o alta programare si alte saptamani pierdute...e asa ciudat ca Romania e in UE la fel ca si Italia numai ca te trezesti constrans sa indeplinesti toate formalitatile pentru a putea folosi actele de studiu...si gandeste-te cum sa faci, iar pe drumuri prin Romania, Iasi-Bucuresti, bani cheltuiti...
si daca ar fi singura problema...mi s-a intamplat sa visez o chestie si culmea ca eu am zis mereu ca nu cred in vise, ca mi se pare penibil numai ca la mai putin de o zi am aflat o veste care m-a facut sa ma demoralizez total...si se uita ceilalti la tine si iti spun ca o sa fie bine, ca se intampla...poate ca si eu fac la fel in situatii de genu' insa cert e ca am preferat sa stau in camera mea sa ma gandesc in liniste la ce as putea sa fac sa fie mai bine...
astazi a fost o duminica frumoasa, plina de soare si de lume la Tirrenia si la Marina di Pisa...s-au deschis fel de fel de magazine...strada din fata marii a fost inchisa asa ca erau foarte multi la plimbare cu copiii, cu caini...am asistat la un accident banal vazand o doamna cum se dezechilibreaza si in cateva secunde cade si isi fractureaza femurul...apoi am intalnit reprezentantul unei organizatii cu care sper sa pot pleca in iarna in Africa care mi-a spus despre toate vaccinurile pe care trebuie sa le fac si despre procedurile pe care trebuie sa le am in vedere...
apoi am intalnit niste copii minunati care comercializau pietre cu diferite mesaje...pur si simplu m-au emotionat vazandu-i asa zambitori si dragalasi si binenteles ca am achizitionat si noi ceva (foto postata). pret de cateva minute m-am simtit ceva mai vesela...
e adevarat ca indiferent de situatie trebuie sa gandim pozitiv, sa ne ajutam sa fim rationali insa sunt momente in care te simti pur si simplu pierdut...
tot ce imi doresc e sa fie iar bine...de ce e oare asa de greu sa fim fericiti? de ce trebuie sa se intample mereu ceva negativ? o serie de intrebari la care gasim raspuns insa dupa ce induram o suferinta parca infinita...
astazi tot ce imi doresc e sa ii vad pe cei dragi mie sanatosi si fericiti...

po be looks unhappy

cateodata cuvintele sunt de prisos...astazi simt nevoia sa postez o singura fotografie care vrea sa zica multe...

colectionara de amenzi

23 decembrie - o zi agitata de iarna...ajung in parcarea cu plata, vad un individ de culoarea care imi face semn ca este un loc si pentru mine, parchez zambitoare, ii dau un euro si ma indrept grabita spre zona centrala de la Pisa...revin la masina cam intr-o ora si SURPRIZA...39 de euro amenda pentru ca nu am platit parcarea...ce sa fac, ce sa fac...ma uit si eu la foaia respectiva, apoi privesc individul ce sta si vinde servetele si brichete (ori umbrele) si urc in masina...

28 decembrie - in graba sa ajungem la Capannoli (acum nu se stie cine conducea :D)....ignoram total si semnul ce ne informeaza ca este amplasat radarul si aparatul in sine care pe strazile din Italia este vizibil...si cum amenda ajunge acasa in maxim 30 de zile...ne uitam mirati la cei aproximativ o suta de euro care trebuie achitati...

astazi de dimineata...merg cu Paola si cu Paolo la o primaria sa intalnim o distinsa doamna...ne oprim mai intai sa bem o cafea si apoi ne continuam drumul...la cativa metri hop si vigilii urbani...toti 3 fara centura, o roata cam "bolnava" si culmea un stop care "incetase din viata"...si de ce sa nu ne daca un verbal...pe numele cui oare? de data asta Paolo conducea ( eu una nu ma risc momentan sa conduc masini cu 7 locuri)...5 puncte , 79 de euro si precizarea: daca in decurs de 2 ani primesti amenda pentru aceeasi chestie iti este suspendat permisul pentru 15 zile...eu m-am amuzat pentru ca ma uitam asa la el cat de calm putea sa fie zicand: conduc de mai bine de 10 ani si nu am incalcat nicio regula de circulatie...ne-am urcat grabiti in masina...si...si nimic...greselile se platesc...(asa se intampla cand iei masina parintilor :D).

si uite asa invat in fiecare zi sa deschid bine ochii, sa fiu atenta, sa imi pun mereu centura...azi erau rafale de vant de am crezut ca zbor cu tot cu smartina...cat sa-i intalnesc pe ei am avut de condus circa 40 de km...si cateodata accelerez fara sa mai tin cont...oricum mai mult de 125 nu-i indicat (simti cum tremura de frica :)). cand conduci un smart te simti intr-un "echilibru dezechilibrat"...
in seara asta am indraznit sa ii mai relatez din greselile mele in trafic...cert e ca inainte de toate e prietenul meu...ma asculta, nu ma cearta, ma invata, ma intelege...in fond asta e prietenia...