me and my days off...

poate ca uneori sunt exagerata pentru ca prefer sa muncesc fara zi libera, alteori aleg sa ies cu prietenii mei...saptamana asta imi doream sa merg la cinema in aer liber, la cina, sa ma plimb pe malul marii si nu s-a intamplat mai nimic din ce am vrut...am inceput saptamana rau cu niste dureri neobisnuite de spate, am mers acasa ca nu faceam fata, marti am muncit simtindu-ma mai bine dupa ce am luat niste pastile, miercuri aveam febra prea mare ca sa ma ridic din pat...si au urmat doua zile de cosmar, de stat in casa, temperatura, rau de toate...si cat de greu imi este si cel mai tare ma deranjeaza ca imi propun anumite chestii care din motive banale nu se indeplinesc...crescand constientizez tot mai mult ca trebuie sa am grija de sanatate, ca nu e deloc de glumit...ani de zile am facut amigdalita, am fost si la urgente si se pare ca nu a fost invatatura de minte...si cel mai trist e sa te trezesti in noapte cu febra 39, sa nu poti sa mergi bine si sa-ti doresti sa te teleportezi... astazi am incercat sa merg la munca, am ajuns insa vizibil nu reuseam sa fac mai nimic...seful meu m-a trimis acasa instant fara sa tina cont de dorinta mea absurda de a ramane...si ce e mai aiurea: frisoanele astea care ma termina, simt ca trec de la iarna la vara prin somn, cefaleea si zic lasa ca maine va fi mai bine pentru ca nu imi ramane decat sa ma incurajez singura. saptamana trecuta am aut o zi libera minunata, cu Noe, Sara si Maguette...am mers in Versillia, in club Seven Apples si mai apoi in Twiga...imi lipsea sa ies, sa ma anim, sa zambesc...nu sunt o impatimita a cluburile insa imi place sa ies din cand in cand, si atunci cand se intampla ma simt foarte bine... saptamana asta a fost una ghinionista...miercuri in ciuda faptului ca ma simteam rau am iesit la pranz cu Giacomo, am mers la Pontederra sa cumparam diverse chestii, mi-am amintit ca trebuie sa salut o prietena tare draga cu care fara sa imi propun am pierdut legatura....sa vorbim si sa uitam de monotonia zilnica... si iarasi ma repet...cat de greu e sa muncesti o viata intreaga, sa faci acelasi chestii, sa ajungi sa iti doresti sa schimbi ceva...la mine inca nu e cazul insa imi imaginez cu teama...

absolventa :)

11 iunie 2010, orele 11...ma indrept emotionata spre universitate. cu o noapte inainte mai citesc, incerc sa ma pregatesc, apoi ma trezesc de dimineata si ma imbrac. ca intotdeauna cand am de sustinut o lucrare incerc sa arat bine pentru ca asta ma face sa ma simt mai sigura pe mine. chiar daca nu mai pusesem tocuri de vreo cateva luni am facut un efort. ajung la facultate, astept mai putin de 30 de minute si cum celelalte colege nu indrazneau sa intre am preferat sa imi iau de o grija si sa prezint. am pregatit in prealabil powerpoint-ul care este un element ajutator, mi-am facut eu un speach care pe parcurs a mai suferit modificari, am incercat sa dau raspunsuri plauzibile la intrebarile adresate si in sfarsit s-au terminat si cele 20 de minute adresate mie. dau mana cu coordonatorul meu, un domn profesor extraordinar caruia trebuie sa ii multumesc ca m-a sprijinit mai ales ca nu am putut sa particip activ la intalniri si in final ies cu zambetul pe buze. eram fericita si aveam o multumire imensa. am terminat si masterul si chiar daca ultimul an a fost obositor am reusit o performanta. am mers mai apoi sa imi procur niste carti, am salutat cateva prietene, am revazut-o pe Elena, am mers la pranz la Oscar, am discutat, apoi am mers pe terasa Verve (daca nu ma insel asa se numeste), am intalnit-o si pe Ana...si duminica era aproape pe terminate. am impachetat iar si am luat maxi spre Bacau. ce-i drept mi-a parut rau pentru ca imi doream o zi a mea, la piscina, in aer liber, undeva unde sa ma pot odihni...iarasi am fost 6 zile acasa si am stat pe drumuri...sunt bucuroasa ca am terminat de construit o parte semnificativa a casei noastre, ca am intalnit o persoana draga mie chiar daca nu imi exprim sentimentele...
si astazi am plecat de dimineata la Constanta cu dragii mei prietenii. am ras, am povestit, ne-am pupat si le-am urat vacanta placuta la mare :). ma bucur enorm ca masterul mi-a daruit o prietena draga, un om special pe care nu ai cum sa nu-l iubesti odata ce ajungi sa-l cunosti.
te 'besc Nica si multumesc pentru tot :).
si acum check-in si iarasi zbor. inca 6 saptamani si revin in Romania. chiar daca stiu ce imi doresc si stiu ca am sa muncesc ca visul meu sa devina realitate trebuie sa ma antrenez pentru ca orice se poate intampla. in toti anii astia am devenit partial imuna si e mai bine, asa evit suferinta si sunt ceva mai matura.
dar ca intotdeauna zic: Trebuie!!! si Tot raul spre bine!!!

o minune de fetita...

10 iunie este o zi importanta din viata unor prieteni dragi, a Cristinei si a sotului sau Mihai deoarece a venit pe lume bebe Miruna, o minune de fetita. Cristina traieste emotionata experienta sa ca mama. ne stim de ani de zile si la aproximativ o luna de la nasterea fetei am mers in vizita la ele, la Vaslui. am fost emotionata, placut surprinsa sa o vad intr-o noua postura. imi spusese sa o tin pe Miruna in brate si mie imi tremurau mainile: atat de mica si de firava si eram oarecum panicata si nu pentru ca nu as avea experienta cu copiii.
am stat vreo doua ore in compania lor si a lui Andrei, colegul nostru din liceu, am ras, am povestit, am incercat sa o lasam pe Miruna sa doarma dar nici ca ar fi stat singurica in patutul ei. se trezea si incepea sa planga, semn ca vrea sa stea cu noi.
observ ca am o anumita sensibilitatea in crestere si o dorinta explicabila de a avea un copil al meu chiar daca am o viata mai mult sau mai putin haotica. cert e ca nu am incetat sa visez la mica si frumoasa mea familie si imi doresc in continuare sa ajung intr-o zi sa iubesc si sa fiu motivata sa fac un pas important.
momentan ma bucur pentru prietenele mele drage, pentru realizarile lor, aleg cu bucurie rochite si hainute de bebe si sunt mandra de faptul ca sunt familiste convinse.
si pentru ca incontinuare am ramas o impatimita a fotografiei o sa atasez poza cu Miruna, care e doar una...10 iunie, ora 10:30, 2010, un copil de nota 10 (by C.A.).

ma intreb...

inca un drum pisa-constanta si apoi o lunga peripetie...mai devreme sau mai tarziu a venit si luna iulie si saptamana in care am de sustinut examenul de disertatie...nu stiu daca sunt emotionata ci doar stiu ca sunt extrem de obosita...si calatoria pare sa fi inceput cu stangul...luni dimeneata trezirea a fost la ora 6:15...m-am pregatit, am plecat spre aeroport la 7, am fost incapatanata si am vrut sa merg singura si prin urmare am mers cu autobuzul, am ajuns acolo si am surprinsa de o persoana draga mie pe care nu as fi vrut sa o deranjez de dimineata, m-am bucurat si intr-un sfarsit am facut check-in-ul si tot ce trebuia...ma nemerisem prima la rand si cea luata pentru control vamal: oioi am zis, dar de ce tocmai eu: si incepe cel de acolo: ce aveti in geanta, ce electrocasnice, cati bani, daca depasiti o anumita suma platiti comision...si incet incet ma panicasem...insa n-as fi platit nici macar un euro...am terminat si cu asta si apoi am urcat in avion: foarte ok am avut prioritate la imbarcare si nu am fost nevoita sa astept...apoi am avut o companie destul de ok, un baiat de 18 ani, nascut la Galati si crescut in Italia...am inceput sa ne impartasim diverse experiente, ne-am cumparat aceeasi marca de parfum din avion, eu lasandu-ma convinsa de el si in mai putin de doua ora jumate am ajuns la Constanta...surprinza: vantul adiea usor...si eu incepusem sa fiu obosita...am luat maxi spre gara, am trecut prin toate starile sufletesti pentru ca langa mine era o individa "parfumata"...la gara alta distractie: ohh my God cati rromi erau si mai grav e ca fiecare urmea sa te induca in eroare: pana sa urc in maxi imi venea sa plang, sa renunt si sa fac cale intoarsa, simteam ca nu vreau sa mai vin in tara...am urcat eu in maxi, am trecut prin Braila, am vazut Dunarea care avea nivelul foarte ridicat, m-am minunat la cati batrani am vazut sprijiniti pe garduri, cu fete intristate, cu case darmate si ma intreb: cum de e posibil? cum sa li se intample tocmai lor care o viata intreaba au agonisit ca sa construiasca o casa modesta din chirpici si apoi in mai putin de cateva zile totul sa fie daramat? ce groaznic trebuie sa fie sa privesti si sa vezi ca esti neputiincios...sa simt ca o parte din tine se stinge...
si cum maxi mergea pana la Focsani un "destept" de sofer ar fi vrut sa ma lase intr-o zona mai slab populata sa astept maxi...pana la urma am urcat eu intr-un maxi spre Bacau insa cu emotii uriase...ca intotdeauna fac unn popas la prietena mea draga, o mai strang putin in brate si apoi am plecat spre Iasi...
in sfarsit tata ma asteapta la gara...cobor din maxi si nu puteam lua geanta de la spate si un tip din autogara imi zice: hey gagico ai nevoie de ajutor? si culmea e ca era un tip pe care il cunosc de ani de zile dar na' tati ii raspunde: las'...vezi'ti de treaba...mi-a starnit zambetul pentru ca na' tata nu ar permite niciodata nimanui sa ma jigneasca sau sa imi adreseze vorbe cu subantelesuri :)...
si e saptamana mea la Iasi...pe de o parte radiez ca sunt in orasul meu drag, pe de cealalta parte stau si ma intreb cum de traim intr-o lume asa saraca, de ce strazile noastre sunt asa, cum de e totul murdar si dezorganizat? de ce suntem asa defavorizati? si ce-i mai grav e ca ma intreb: ce caut eu aici? unde mi-ar placea sa traiesc pentru o durata mai lunga??
in sufletul meu visez sa stau la Iasi, la mine acasa, in linistea codrilor mei, sa am masina mea, locul de multa dorit de ani de zile...si nu vreau sa renunt la optimist insa stiu ca trebuie sa fiu 100%realista...
pana acum nu mi-a mai ramas decat o dorinta adevarata, durabila, marea mea dragostea...si zic mereu ca o sa incerc sa ma straduiesc, sa reusesc...ar fi mai mult decat ok, o implinire si un raspuns al muncii mele :).