In fiecare dimineata o fac pe-a
soferul si ma ofer sa-mi conduc colega la munca. Dansa si cu sotul ei au doar o
masina si lui ii vine destul de greu sa conduca 20 de km pana la birou, apoi sa
se intoarca in partea opusa a orasului. Asa incat cat mai in gluma cat mai in
serios m-am oferit sa o duc la munca. Intr-o zi a venit si mi-a spus ca imi
accepta oferta. Eu, mirata ii zic: ce oferta? Clar ca uitasem. Sau poate o
spusesem din politete fara intentii serioase. Cert e ca uneori cand trebuie sa
astept imi da asa o stare de: oare de ce fac asta? Apoi imi revin usurel si ma
gandesc la copilarie, la zilele cand mergeam pe acelasi deal, pe aceleasi
stradute sa ajung la scoala, pe ploaie, pe vant si pe zapada si cum imi doream
si eu sa merg cu masina cum mergeau alti copiii. Insa n-am fost niciodata ca
altcineva asa ca mi-a trecut repede smiorcaitul si mi-am continuat drumul in
viata.
Si culmea ce ma amuza e ca fetele
de la etajul patru bateau cateodata la mine la usa, atunci cand mergeam pe jos
impreuna. Insa tatal lor se oferea sa le duca cand era vreme nefavorabila. Si
eu stateam cuminte si asteptam sa treaca si Doamne, doamne poate se ofereau sa
ma ia si pe mine.
Acum colega ma intreaba cat
trebuie sa plateasca. La care eu: pentru ce? Si ea: pai cum, tu ma iei,
cateodata ma si duci acasa etc. Nu-mi sta in fire sa fac o afacere inutila. Cu
ea sau fara ea eu tot merg la munca, tot imi platesc benzina. Da, recunosc ca
parca nu mai am acelasi comfort in masina, nu imi mai permit sa ascult muzica
tare, nu imi mai permit sa accelerez pentru ca ea e insarcinata si trebuie sa
fiu si mai prudenta. Eu una am condus pana in ultima zi a sarcinii mele insa
era vorba de mine si nu de altcineva. Acum parca ma simt responsabila ca o am
langa mine.
In fiecare zi ma gandesc ce drum
lung a fost. Am avut o bicicleta BMX si nici aia a mea. Era un soi de second
hand pentru ca era a fratelui meu si trebuia sa ne certam ca s-o folosim
impreuna. Apoi am condus o dacie insa si aia in zile de sarbatoare, atunci cand
tata era acasa si cand imi dadea voie.
Mai tarziu am plecat in Italia si
masina visurilor mele era mica, gen Ford fiesta, poate o Yarris. S-a intamplat
sa imi iau un smart galben care ma lega de un prieten Italian pentru ca vrut sa
salvez niste bani asa ca am pus asigurarea pe numele lui insa cand am realizat
ca viata mea nu e nici pe departe acolo era, am dat la pace sa ii vand lui
masina si m-am facut nevazuta. Eram putin ratacita si in cautare de dragoste
diferita, de emotie, de fluturi.
Si am ramas iarasi descult insa
nu mi-a pasat. Am stiut ca n-am fost nascuta in masina si ca pot supravietui
transportului in comun.
Mai apoi pasii m-au indreptat
spre US. Drum anevoios pentru ca il cunosteam pe el de asa multi ani insa
niciodata n-a fost nimic intre noi. Pana intr-o cand ni s-au intalnit
privirile, cand intr-o zi ploioasa am iesit la plimbare in frumoasa Pisa, cand
am simtit ca vreau sa iubesc si asa a si fost.
La inceput am fost incapatanata. Ne-am mutat
in Colorado pe 1 Martie si am zis ca eu n-am nevoie de masina personala. Eh,
doar mi-e caracteristic sa fac nazuri insa dupa nicio luna am constatat ca am
nevoie de masina. Aveam si eu trei galbeni pusi deoparte insa nu eram pregatita
sa am o rata lunara. Am tot zis ca eu pot trai fara masina insa m-am trezit
intr-o zi hotarata ca am nevoie de ea.
Zis si facut si a inceput vanatul
pentru masina potrivita. Ma uitam mirata la ce traffic e, la strazile cu 5
benzi si parca ideea de smart car s-a spulberat. Mi-am dorit Fiat 500, visul
oricarui Italian insa iarasi masina asta mi s-a parut foarte instabila. Pentru
raportul calitate pret m-am oprit la Hyundai Tucson. Nu mai zic ce emotii am
trait pe strazile care mi se pareau interminabile si imense. Mi se parea o
masina mare, puternica insa dupa nici 6 luni deja visam sa conduc un monstru de
masina, masina asta nu mi se mai parea nici puternica, nici rapida, nici nimic.
Am pastrat-o 3 ani si apoi a venit momentul unei masini solide, mai de clasa
pentru ca familia s-a marit si imi doream sa imi stiu copilul in siguranta.
N-am pus niciodata pret pe marca
/ firma si nici nu am ales oamenii de langa imi functie de nivelul de trai.
Insa am pus intotdeauna pret pe siguranta si confort. Atat la oameni cat si la
lucruri.
De-a lungul anilor am constatat
ca vreau langa mine oameni de calitate, oameni care imi dau un anume confort
sentimental, o liniste interioara si tocmai de aceea astazi nici nu ma mai agit
sa comunic cu oameni cu care simt ca-mi pierd timpul pentru ca anii trec si nu
vreau sa simt ca au trecut inutil.
Cat despre lucruri: iti iei un
lucru sa fie bun luat. La fel s-a intamplat
si cu ultima achizitie. Lucrurile sunt materiale, se uzeaza, le schimbam si in
fond nici n-ar trebui sa ne pese cu toate ca nu e mereu asa.
Asta a fost o incursiune in
trecerea de la mersul de jos care categoric mentine piciorul frumos si sanatos
si masina utila si practica.
