Goodbye my friends

Momente triste la sfarsit de 2012 si la inceput de 2013. Stiam cu luni in urma ca ambele mele prietene se muta fiecare intr-un alt stat insa nu ma asteptam ca despartirea sa imi para chiar asa de grea. Mai intai s-a mutat Mihaela, care locuia si foarte aproape de mine si cu care pot vorbi ore intregi. Noi gasim subiect de discutie din orice, ne place sa stam in trafic cat e ziua de lunga si tot nu ajungem sa ne plictisim. Cand am vazut ca impacheteaza tot si e gata de mutat am inceput sa plang si sa fiu din ce in ce mai trista. Sentimentul asta de singuratatea nu a fost creat pentru mine. Sunt prea vesela sa stau fara oamenii dragi langa mine. N-am avut timp de suspinat pentru ca apoi a urmat operatia si apoi plecarea Adinei.

M-am bucurat enorm sa le intalnesc. Pe Adina am cunoscut-o la ACS, Fort Carson cand in urma unor discutii am inteles ca una dintre fete e din Romania. Am mers sa o caut si cand i-am vorbit in romeste am surprins-o ca nici nu stia ce sa-mi raspunda. Am stat la o cafea, apoi am tot inceput sa vorbim la telefon, sa scoatem cainii cateodata impreuna, sa iesim la o sesiune de shopping. 

Apoi participand la un curs una dintre fete m-a intrebat de unde sunt si asa am aflat de Mihaela. N-am ezitat sa o sun si la putin timp ne-am imprietenit.

Plecarea lor nu a fost benefica pentru mine insa m-am adaptat treptat. Presupun ca ele o sa imi lipseasca si mai mult deoarece urmatorul care pleaca e Christopher si categoric nu-mi pica bine deloc. Asta e Army life, esti pus in situatii fara scapare, oamenii urmeaza un alt curs insa categoric prietenia va ramane pentru totdeauna.

Mi-ar fi placut enorm sa-mi am prietenele aproape, sa putem iesi, sa mergem la film, la masa, la sala. In toti anii astia mi-am dat seama ca unele persoane mi-au ramas in suflet, altele s-au distantat insa ma bucur de toata experienta acumulata, de toate amintirile traite.

Si foarte curand o sa merg la plimbare prin Atlanta si binenteles prin preferatul meu Dallas. 

Foot surgery

Imi amintesc ca la facultate am mers cu Cati, prietena si colega mea sa-si faca o incizie la unghiile de la picioare. Parca si acum imi vin in minte momentele alea dureroase pentru ea cand nici macar nu isi putea pune pantofii in picoare, cand trebuia sa mearga topaind ca la noi nu prea se dau carje ci esti lasat sa te descurci.

Ani de zile am avut o durere in piciorul drept pe care nu pot spune ca am ignorat-o total insa nici am cautat sa ma tratez. Stiam ca e ceva care ma supara teribil, care se umbla si care ma determina sa nu port balerini. Si uite asa ultima experienta neplacuta am avut-o in septembrie cand am ales sa incalt niste pantofi cu toc care pur si simplu m-au terminat. Cu cateva zile inainte de a pleca din State facusem o rezonanta magnetica care indica clar ca am o formatiune dubioasa in laba piciorului insa eu am fost convinsa ca o sa mai pot astepta (vorba romanului: cum am stat atat fara sa fac nimic, ce-mi sunt alte 3 luni?). Reintoarsa in Springs am mers sa-mi vizitez doctorul care zambind mi-a zis: e caz de operat. Am incercat sa par optimista, sa zambesc si sa-l intreb mai tot ce trebuia sa stiu ca sa pot sa-mi ameliorez starea. Teoretic operatia ar fi fost pe undeva prin februarie insa imediat dupa Craciun doctorul m-a sunat si mi-a spus ca cineva nu se prezinta si daca pot merge eu. N-am ezitat si m-am pregatit pentru operatie. Pregatit in sensul de cumparat una, alta, facut curatenie prin casa insa nicidecum pregatirea mea sufleteasca. M-am trezit pe 2 ianuarie pe undeva pe la 5 a.m, m-am spalat cu sapun desinfectant asa cum mi s-a spus si ne-am pornit catre spital. Inca nu constientizam ca o sa fiu operata, faceam glumite, eram relaxata, ba mai mult ma harjoneam cu carjele, pe care ulterior am ajuns sa le urasc. Toate bune si frumoase, lumea vesela la spital ca dupa Anul Nou, eu visatoare. Am semnat vreo 2 foi, mi s-au pus cateva intrebari, imi amintesc ca ma uitat la anestezist si numai ce am adormit. Si asta pe la ora 7. Operatia a durat mai mult decat trebuia pentru ca nu era chistul ala de care stiam eu ci surpriza: o tumora. S-au facut teste pentru biopsie, m-au scos din sala de operatie si m-am trezit intr-o rezerva la recuperarea. Imi amintesc ca adormisem cu Chris de mana si asa m-am si trezit dupa vreo 5 ore. Aveam o foame teribila asa ca am mers la cantina spitalului pentru ca imediat am fost externata. Am mancat de parca ai fi zis ca e prima data. Apoi efectul anesteziei a inceput sa treaca si au inceput durerile. Daca la inceput spusesem ca eu nu o sa iau medicamentele pentru ca sunt foarte puternice apoi am realizat ca nu pot fara ele. M-am trezit la mine in pat, cu un picior imobilizat, umflat, sangerand dupa operatie si m-a apucat o panica cumplita. Am inceput sa plang intr-asa hal de tare ca presupun ca l-am speriat pe Christopher. Pentru prima oara nu puteam sa fac nimic ci trebuia doar sa astept sa mi se aduca. Nu puteam merge, nu ma puteam spala, nu puteam gati, absolut nimic.... Prima saptamana a fost foarte grea pentru ca a trebuit sa ma obisnuiesc cu mine neputiinciosa. Apoi 7 zile mai tarziu am avut prima vizita cand mi s-a confirmat ca biopsia este negativa. Am avut emotii groaznice si chiar si asa am plans, am plans de bucurie, de teama, de neliniste... mi-a fost greu sa merg prin tot spitalul cu carjele si apoi uitandu-ma in jur la cei in suferinta mi-am dat seama ca sunt o Norocoasa si ca ar trebui sa iau partea pozitiva din tot ce s-a intamplat. O saptamana mai tarziu doctorul mi-a spus ca pot incepe sa merg. Am renuntat la carje insa nu si la pantoful medicinal insa am reusit sa pasesc. 

Ideal e sa nu ne ignoram sanatatea, sa stim sa prevenim, sa ne cautam pentru ca intotdeauna e mai bine mai devreme decat prea tarziu.

In continuare realizez cate invat si cate mai am de invat si faptul ca ma educ singura din diferite puncte de vedere e mare lucru. 

Nu degeaba se zice: "Mens sana in corpore sano"= A healthy mind in a healthy body ... O sa fac tot ce pot sa imi imbunatatesc conditia fizica si nu-mi ramane decat sa ma mentin in aceeasi nota optimista.

Trip to Aspen

Ce poate fi mai frumos decat o mini vacanta la munte in care sa poti practica sportul care-ti place? Si pentru ca intru mai mereu pe o comunitate de romani l-am adaugat in lista mea de prieteni pe Dani care culmea e moldovean ca si mine... Nu mi-a trebuit mult sa pun un plan la cale, sa ii intreb pe Adina si pe Vlad daca le-ar face placere sa mearga la munte, sa vad daca pentru Mari, Edgar si Tristan este okay sa vina doar pentru 2 zile si binenteles sa consult agenda lui Dani si a Carolinei sa stiu daca ei doi au timp de iesit la masa duminica seara...Cei doi, Dani si Carolina locuiesc intr-un orasel micut cu un aer maret. 

Aspen, este o particica din paradis, cu multe locuri minunate cu hoteluri gen 5 stele si 5 diamente, cu partii pentru profesionisti dar binenteles si cu locuri pt incepatori ca cei mai multi dintre noi de altfel. Christopher este pasionat de snowboard si pentru el este in regula sa mearga in varful muntelui si sa coboare cu o viteaza mult prea mare pentru ceilalti asa ca anul acesta a fost mai degraba instructor. Cred ca cea mai mare satisfactia a avut-o cu Vlad, sotul Adina care dupa prima zi se tinea destul de bine, binenteles dupa multe cazaturi si multe incercari repetate.

Eu am tinut sa-mi protejez picioarele stiind ca la numai trei zile distanta o sa am operatia la laba piciorului drept asa ca am fost si mi-am achizionat o sanie in varianta moderna cu care am avut un "blast". M-am distrat teribil de tare cu Henri care alerga ca o bestie spre amuzamentul tututor. Henri a fost super fashionist, imbracand o geaca colorata si incaltand pentru prima oara papuci pentru zapada... A fost teribil de comic si a atras o mare de zambete si de critici.

Chiar daca a fost o vacanta fulger m-am simtit bine avand aproape oameni dragi, intalnind oameni cum mai rar gasesti si bucurandu-ma de fiecare moment.

I wish you all a Happy New Year!!!