nedrept sau fara justificare...

stau cateodata si ma intreb de ce se intampla anumite lucruri... de ce tocmai mie sau celor dragi? ce anume trebuie sa fac sa pot sa inving o suferinta care nu-mi apartine dar pe care o simt...si care doare...de ce cei prietenii nostri sunt asa departe...de ce trebuie sa le ducem dorul...de ce trebuie sa avem langa noi tot felul de oameni si mai putin pe cei de care avem nevoie...mi-e tare tare dor de cei mai buni prieteni ai mei, de mama si de tata deoarece ei sunt cei care m-au sustinut mereu...poate nu le-am zis niciodata cat de mult pot sa-i apreciez pentru ceea ce fac, pentru ca au facut pana si imposibilul pt ca sa am ceea ce imi trebuie...nu au exagerat niciodata insa au fost mereu constienti de ce inseamna nevoi imediate, de ce inseamna viata de student si calatoria!..da...asa e pentru ca m-au incurajat mereu sa plec, sa descopar, sa-mi vad de viata mea departe de romania, sa pot sa ma formez matur, cu o gandire sanatoasa...si e asa ciudat cand ma gandesc ca in toti anii acestia nu am facut nimic deplasat...am fost constiincioasa, responsabila si m-am gandit la ei, la cum le-ar placea lor sa fiu...si lor le place sa fiu un student model, prezent la ore, cu note mari...si asta am facut-o pentru ei...pentru ca pentru mine nu conteaza...nu asta are relevanta...am apreciat mereu oamenii nu cu medii mari ci pe cei pur si simplu inteligenti, nu pe cei cu mintea blocata, incapabili sa creeze ceva, pe cei care copiaza pe sub banci...ci pe cei deschisi...cei care stiu sa interpreteze, sa valorifice potentialul lor... si ma intreb iar...de ce se intampla lucruri nedrepte???

natura ne aseamana, educatia ne deosebeste...

am rasfoit acum o zi un editorial si mi-a atras atentia un titlu...am stat si l-am analizat...si l-am interpretat...si mi-a dat de gandit...cu totii avem aceeasi structura, aceeasi compozitie insa ceva ne facem sa fim diferiti si anume educatia...ce inseamna sa fii educat? ce inseamna sa te comporti ca un om educat? de ce unii par needucati? cine face educatia si la ce ne ajuta? educatia este procesul prin care trecem inca din primele luni de viata...in prima faza parintii sunt cei cu care socializam, sau asa ar trebui cu toate ca sunt si exceptii si mai apoi suntem integrati fie la crese, gradinite, apoi la camin si in cele din urma la scoala...si treptat, treptat suntem invatati cum sa ne comportam, cum sa vorbim, cum sa mancam civilizat...cred ca ceea ce ar trebui sa ste fiecare individ ajuns la o varsta este codul bunelor maniere...este acesibil pentru toata lumea, are un limbaj simplu, elegant, nu e deloc deranjant si e chiar pentru toti...cum ar fi daca toti s-ar comporta impecabil? daca lumea nu ar mai tipa, nu ar mai injura, daca nu am mai vedea oameni care sa fumeze si sa scuipe pe strada...toate acestea tin de educatie...sau domnisoare bine imbracate care-si arunca tigara cand se afla in trafic...sunt lucruri care oriplileaza, care te fac sa te gandesti: de ce asa si nu cum ar fi normal...sunt lucruri care-ti par vulgare si pe care ai vrea sa le schimbi...oameni care agreseaza, care lovesc, care bruscheaza, oamenii in stare de ebrietate care ies in public...si la care te uiti si te intrebi? de ce sunt asa? si totul are o explicatie: pentru ca acolo undeva ar fi trebuit sa existe cineva care sa-i invete, sa le explice, care sa-i formeze ca pe niste oameni integri, rationali... si pana la urma ce este educatia? care este scopul educatiei? si cred ca un rapuns potrivit este acela ca tema centrala a educatiei este aceea de a implanta dorinta si usurinta de a invata, de a crea oameni educati si ca adevarata societate umana este aceea in care bunicii, parintii, copii si nepotii invata impreuna...cat de bine ar fi sa nu ne diferentiem intre noi in functie de cat avem ci de cat putem noi, de ceea ce putem oferi, de cum ne exteriorizam...si cred la lucrul care trebuie invatat in prima faza e sa deosebim binele de rau...

povestile sunt parte din noi...

de ce trebuie sa traim mereu experiente noi, dureroase, care peste un timp starnesc aceleasi amintiri neplacute, aceleasi lacrimi si o stare de disconfort total? de ce unii oamenii sunt extrem de fericiti si fac orice ca sa le fie lor bine ignorandu-i pe ceilalti si jucand murdar, pe cand altii stau si se gandesc sa nu faca rau nimanui, sa le fie mai intai altora bine si ei isi spun ca fericirea celorlalti e si a lui/a ei...imi doresc enorm sa fiu departe, departe, departe...acolo unde stiu ca fericirea e a mea, ca nimeni nu mi-o fura, ca tristete nu exista, ca lumea e onesta si unde prietenia are valoare...nu stiu daca ne e specific doar noua romanilor sa demonstram ca putem fi cruzi, ca putem fi altfel de cum altii si-ar dori, ca putem face rau fara sa ne intoarcem si sa spunem un simplu "imi pare rau" care pentru multi conteaza, care este la urma urmei esential intr-o relatie umana...
azi e o zi cu mult soare, o zi in care daca ma uit la cer ar trebui sa zambesc, sa ma gandesc mai mult la mine...insa ma simt ciudat...anxioasa...nu ar fi frumos daca ar exista cineva care sa stie exact ceea ce iti doresti? care sa iti ofere liniste, iubire, intelegere...si toate astea in mod voit...firesc, natural...sa fii acolo, undeva pretuita si apreciata, sa fii asa cum ti-ai dori tu...sau sa fii departe, departe, departe...

frumusetea de a fi tu...

putem scrie despre frumusete sute de carti, de articole, de cronici si altele...insa daca ne raportam la o femeie frumoasa ne intrebam ce vedem asa placut la ea, de ce ea este privita ca fiind frumoasa si nu cea din fata ei? ce o face sa fie intr-un fel distinct? sufletul este cel care radiaza, cel care emana fericire, o femeie indragostita este una frumoasa, o femeie fericita este una frumoasa...cate femei nu esueaza deoarece vor sa se incadreze intr-anumite tipare, vor sa fie modele cu toate ca nici pe departe nu sunt, vor sa arate altfel atunci cand vizibil este imposibil...de ce sa lupti sa te schimbi, sa incerci sa fii frumoasa...cand poti fi tu, naturala, zambitoare, cu o privire calda care emana speranta si dorinta, cu o vointa de fier si cu vise realizabile? pentru unii frumusetea este privita intr-un fel anume, pentru altii este perceputa diferit...insa ceea ce este cu adevarat frumos nu poate fi schimbat...si pentru ca la fiecare mic articol scris atasez o fotografie, mi-am permis de aceasta data sa pun poza unei prietene dragi care este o femeie minunata, o sotie frumoasa, o colega deosebita si un adevarat sprijin moral...merita sa zic ca naturaletea ei confera frumusetea si ca povestea de iubire ce o traieste o face sa radieze...sa fie naturala...sa fie minunata...

ce imi place...

e unul dintre subiectele mele preferate...ador sa calatoresc si sincer cred ca mi-ar fi stat bine sa fiu tiganca (nu glumesc acum)...cred ca oricand mi s-ar propune sa merg intr-un anumit loc as accepta cu placere, sunt extrem de entuziasmata de nou, de a cunoaste mai mult, de lucrucri ce-mi starnesc interesul si care ma fac sa fiu creativa...de oameni straini, de cercetare, de explorare...iubesc sa plec la drum, sa merg cu masina, sa zbor, sa beau coca-cola, sa ma uit la televizor, sa citesc ceva interesant, imi plac revistele la nebunie, savurez cu placere atunci cand imi mananc prajiturile preferate (trufon sau buturuga), cand ma uit la film cu tzutz, cand ies la plimbare, cand mi se ofera un dar, cand cineva imi spune ca-i sunt draga...sunt fericita ca am cunosc oameni draguti, ca vor fi mereu dragi sufletului meu, sunt mandra ca pot spune ceea ce vreau cand vreau, imi place de mine ca nu ma schimb dupa ce merg intr-o alta tara sau din cauza unor situatii...imi place ca sunt consecventa si ca incerc mereu sa rezist...in ciuda faptului ca imi e un dor nebun de atatea lucruri, locuri si oameni...

simpla si naturala...

vorbareata si curioasa, politicoasa si plina de viata...am avut ocazia sa o vad de cateva ori si apoi stiam ca pentru 4 luni si o saptamana am sa impart aceeasi camera cu ea...eram asa emotionata...o noua colega de camera cu toate ca cu putin timp in urma mai avusem o experienta placuta cu andreea (in state..:-p)...si nu pot sa zic ca nu eram obisnuita cu adaptarea...mi-e foarte usor sa intru in vorba cu cineva, sa incerc sa ma imprietenesc, sa gasesc subiecte comune...asa a fost si cu roberta...m-a impresionat dand dovada de credinta, de valori morale...era si este foarte calma, se retrage in coltul ei si citeste si zambeste...aprofundeaza ceea ce citeste, interpreteaza, trece totul printr-un filtru si apoi iti povesteste cu mare entuziasm...e mereu amabila, trateaza indivizii in mod egal, e un bun profesionist, e un"vagon plin de energie pozitiva" asa cum imi place mie sa ii spun...are o gandire apreciativa, te face mereu sa vezi partea buna dintr-o situatie...cred ca ii duc dorul...imi daruia o liniste interioara extraordinara...era prea frumos sa convietuiesti cu cineva cu care nu aveai cum sa te certi, imi era practic imposibil...gasea solutie pentru orice, amintea mereu ce s-ar intampla daca situatia ar sta diferit...nu aveai cum sa zici sau sa faci ceva gresit...nu puteai decat sa fii incantat de faptul ca ai o prietena ca ea...mi-a fost alaturi cand am plans, cand am ras, mi-a fost alaturi la diversele petreceri si seri distractive, m-a sustinut si mi-a insuflat incredere si speranta...am invatat de la ea ca oamenii trebuie sa fie apreciati pentru darnicia lor...orice ar fi avut, oricat impartea cu toata lumea...sunt mandra si fericita ca am avut asa o prietena si ca undeva acolo va fi mereu prezenta...imi face deosebita placere sa comunic cu ea si ne instalam reciproc starea de dor...de dor de noi...te-am pupat iubita (asa zicea ea mereu...)

de ce exista tristete???

ma simt trista, trista, trista si nu ma feresc sa o zic...astazi e o zi in care sunt dezamagita de modul de a reactiona al celor din jur...e trist cand vezi oameni nemultumiti care nu riposteaza, care stau in banca lor fara sa zica ce nu le convine...indivizi care stau in umbra...care au idei bune, care sunt plini de energie si au o gandire pozitiva...iubesc enorm oamenii sinceri, deschisi, prietenosi...pe cei care dau dovada de fair play... e cel mai trist sa fii dezamagit si e mai trist sa se intample in timp...sa iti doresti sa crezi ca de fapt e cum vrei tu dar in realitate sa fie exact invers...te privesti in onglinda...si te vezi obosit...si te uiti iar si iar si vrei sa stergi urma aceea de ...ma repet si zic tristete...insa ceea ce e cu adevarat important e sa ai prieteni putini si adevarati...ca doar calitatea conteaza si nu cantitatea...lumea nu trebuie sa fie plina de prieteni ci de oameni care se respecta, care se apreciaza, care se stimeaza, care recunosc si accepta meritele celor din jur...lumea e asa complexa, stranie...trebuie sa fii intr-adevar flexibil pentru a putea intelege de ce totul se schimba...de ce indivizii au multiple fete...cred ca mi-am dorit sa cred prea mult ca printii si printesele existe insa de fapt e doar imaginea lor de carton...un exterior placut cu o gandire perversa...trist, trist, trist dar dureros de adevarat...si uite asa mai trece o zi...ce-i drept una ...diferita de celelalte...

bal mascat...

intamplator, pasii m-au indrumat spre balul mascat din sala pasilor pierduti de la universitate...era forfota mare intr-o zi de joi...niciodata nu mi-am pus in gand sa iau parte la o astfel de petrecere...zicand "ehh..nu-i de mine"...am fost surpinsa de cei care erau foarte frumos deghizati, care aveau un zambet larg si traiau cu emotie acest eveniment...i-am admirat pentru creativitatea lor, pentru ca au dat culoare balului mascat purtand diverse costumatii, avand infatisari celebre...

un numar relativ mare de studenti au luat parte la acest eveniment, savurand din plin momentul...este extraordinar sa te poti adapta unei situatii...sa te implici intr-o activitate spontana...si sa-ti aduci aportul...