Nashville

nu stiu daca ti-ai imaginat vreodata cum e sa joci intr-un film...eu asa am simtit cand am ajuns in Nashville si era asa cum vazusem la TV in filmele country de odata...poate sunt banale insa mi-au placut teribil cei care cantau, vocile acelea rasunatoare, pline de daruire si de pasiune...am ales un pub la intamplare si am luat loc la bar...am comandat ceva de baut, am ascultat cateva cantece...la finalul unui cantec solista a facut ihaaa....:)) am izbucnit in ras si nu intelegeam fenomenul...am lasat cativa dolari pentru trupa apoi am mai intrat in cateva locatii dupa care am facut o plimbare pe pod (Arena Brigde)...mmm...sau invers...memoria imi joaca feste...in fine...mi-au placut enorm: oamenii calzi si prietenosi, muzica care rasuna peste tot, magazinele specifice, stadionul urias situat in centrul orasului, luminile ce creaza o atmosfera feerica...si eu cu o fata copilarioasa emanam o stare de bine...
cred ca ultimele 10 zile din state au fost ca o mica luna de miere...am ras cu pofta, m-am alintat, am zambit incontinuu, am iubit fara sa ma gandesc la ce urmeaza...si culmea...a trebuit sa infrunt si momentele mai putin placute in care in frazele dialogului intra si cuvantul: razboi...sunt idei si momente cu care trebuie sa ma impac, pe care trebuie sa le accept insa cateodata ma intreb de ce trebuie sa doara asa tare? de ce nu poate fi simplu si frumos? insa fara rost...trebuie sa ma comport rational si matur si sa privesc spre viitor...cu o minte deschisa si cu ganduri clare...orice se poate intampla si asta pentru ca viata e ciudata!!!
keep walking Dana and live every single moment like is the last one!!!

New York City

eu si cu raceala mea adusa din Romania am contribuit si la imbolavirea sa...ma simteam asa vinoata pentru ca in loc de unu' care lua medicamente acum eram amandoi...si el avea grija sa iau eu mereu in ciuda faptului ca ma strambam din cauza siropului amarui...
pana una alta am hotarat sa pornim in calatoria noastra - cei 3500 de km - si prima oprire a fost New York...cate imagini am vazut pe net, cate filme, cate relatari din excursiile celorlalti si cat de mare era dorinta mea de a vizita NYC...insa din cauza ca am impartit timpul pentru vizitat pentru saptamana ce o aveam la dispozitie am hotarat sa mergem la Empire State Building de unde la etajul 90 ai posibilitatea de a vedea tot orasul...zis si facut...am platit biletele (22$ de fiecare), am cumparat cea mai scumpa apa :))...si am luat liftul sa ajungem in top-ul cladirii...eu bucuroasa ca de fiecare data, tragandu-l de maneca sa ne grabim, sa ajungem, sa vedem...el calm...cred ca pe undeva nu-i place sa fie turist deoarce asta inseamna sa stai la rand (cateodata e posibil sa ai peste 500 de persoane in fata ta), sa fii parca ca toti ceilalti cu zambetul pana la urechi si disperati sa faca poze...poate asa cum sunt eu...
eu devin parca alta Dana...cu ochii sclipitori si cu zambetul vizibil...sunt fascinata si placut impresionata, te uiti la mine si iti dai seama ca traiesc fiecare moment la maxim...
insa pentru ca tine la mine mi-a facut pe plac...si am asteptat sa mergem sa vedem, sa facem sute de poze...
vantul batea cu putere insa asta nu a impiedicat turistii sa fi prezenti...am stat cca o ora dupa care am mers si am luat masa la un restaurant luxos de pe aceeasi strada...ce imi place la el...ca niciodata nu se zgarceste la masa, la masini sau la casa...insa cand vine vorba de altele trebuie sa cadem de acord: spre ex. souvenirurile care intr-adevar au preturi exorbitante insa din punctul de vedere al turistului nu mai conteaza pentru ca sunt de acolo...el mi-a demonstrat ca pot si fara...si m-am resemnat in timp util...
am mai facut cativa pasi ca doar e NYC...apoi ne-am intors la masina si am facut un tur al orasului...apoi ne-am indreptat spre New Jersey...explicandu-mi cum de sta acest stat in umbra NY-ului...

on our way to Oklahoma

vacanta in US presupunea initial intoarcea din Connecticut spre Bucuresti undeva pe 25 insa in ciuda faptului ca trebuia sa mergem 3500 de km cu masina nu am dat inapoi si am acceptat bucuroasa. am plecat din Connecticut marti pe undeva pe la 10, 11...a trebuit sa mergem sa cumparam ulei pt masina si apoi s-a intamplat sa luam din greseala cheile Louisei, ceea ce ne-a determinat sa ne intoarcem din drum...am ajuns in New York unde am avut cele mai frumoase momente, am emanat de fericire si in ciuda starii mele de sanatate am fost nespus de bucuroasa...am stat putin in comparatie cu ceea ce imi doream eu insa am inteles ca trebuie sa ne indreptam spre New Jersey apoi Delaware...ne-am oprit sa dormim intr-un loc ok pentru ca deja dupa 10 ore de condus nu mai faceam fata...dimineata am mers la Justin in Virginia Beach unde am luat micul dejun cu el si cu fetita sa Sara, o blondina pur si simplu adorabila si unde l-am cunoscut pe Peanut un caine mic, slab si urat mirositor ... poate sunt rea insa tragea de papucii mei si nu stiam cum sa-l indepartez...Chris se amuza de atitudinea mea insa in final mi-a marturist ca nici el nu-si imagina cum poate arata cainele ajuns la 13 ani. apoi am fost sa stam putin pe plaja, sa bem o bere la un bar pescaresc situat pe malul marii...eu ca de obicei m-am alintat cu pozele...el neavand nicio treaba chiar daca am aflat de mama sa ca a facut un curs foto si ca a fost extrem de pasionat gandindu-se cand era la sfarsitul liceului sa dea la Facultatea de Arte. Sectia Fotografie...numai ca viata sa a luat o alta intorsatura si a ales US army care se pare ca i-a adus satisfactie pe deplin.
ne-am indreptat spre Washington insa cu precizarea clara ca nu avem timp sa vizitam orasul ci doar sa-l trecem in revista...si culmea ca am fost nevoiti sa stam pe loc mai bine de o ora din cauza unui accident banal...si erau mii de masini pe cele patru benzi pentru ca eram in dreptul aeroportului Dulles....panica mare...poate ca unii trebuiau sa ajunga undeva in timp util si era totul blocat....noi insa ne-am mobilizat si am continuat drumul fara sa ne suparam...in fine...se intampla...
am ajuns si in West Virginia - Wild and Wonderful - unde am avut placerea sa-l cunosc pe Uncle Jimbo...un tip de vreo 30 de ani...un hippiot convins, cu doi caini minunati, cu un mod de viata din punctul meu de vedere dubios insa pentru el si sotia sa poate perfect normal...
mi-a aratat albumul de la nunta lor si nu stiam cum sa ma abtin sa nu rad....cu rasul meu nebun...ea imbracata intr-o rochie crem, de mireasa insa cu niste slapi in picioare...insa sa zicem ca lungimea fustei ii acoperea picioarele insa el, el m-a lasat fara cuvinte: in pataloni trei sferturi, cu tricou cu cravata inserata, cu sacou cu maneca scurta si binenteles: slapi facuti de el la fabrica unde munceste...mare mi-a fost mirarea sa ii vad cavalerul de onoare care era un personaj din familia Flinstone....si d-ra...."de rasul curcii"....insa asta in viziunea lor e frumosul...
el a fost foarte amabil...a gatit pasta, m-a servit cu vin...ne-a oferit camera de oaspeti....mai erau si alte aspecte deranjante insa no comment....am invatat ca atunci cand nu am ceva dragut de zis e mai bine sa ma abtin...si asa am si facut....am dormit si s-a facut dimineata si am pornit spre Louisville...apoi Kentucky....am mers in Tennessee unde am vizitat Nashville, am ascultat un concert country, am mers la Arena Bridge...am tremurat bine...si am alergat spre masina...ne-am cazat iarasi la Holiday inn...si am trecut in lumea somnorosilor...
dimineaa ne-am indreptat spre Memphis oras cu diferite semnificatii, cu nenumarati oameni de valoare...la sugestiile sale am mancat mancare mexicana...parerea mea este in continuarea aceeasi: miroase a sosete murdare....apoi a urmat Little Rock in Arkansas si in cele din urma Oklahoma...am vazut Oklahoma city si apoi ne-am indreptat spre Lawton....in sfarsit cei 3500 de km parcursi...nu mai aveam stare sa stau in masina insa nu ma pot plange...am avut un baby laptop, wi-fi, acces mereu la ce mi-am dorit...tot felul de crantanele...am primit o paturica rosie pufoasa...ne-am ciondanit, m-am pus pe silent- am reluat discutia si am ajuns in cealalata baza americana...ma apucase o tristete teribila...doar gandul ca dupa mai putin de 2 zile trebuie sa plec...am mers cum era normal si firesc intr-o vizita turistica, categoric am trecut si pe la mall unde nu puteam sa nu imi iau cate ceva de la American Eagle sau Levi's...nu ca as fi avut mare nevoie insa sunt eu...Da'Na...un om pe cat de simplu pe atat de complicat :)

it's time to fly again

joi seara...ora 21:00...ma cuprinsese tristetea si nu doar din cauza plecarii ci si din cauza lui "sgt" care gafase in ziua respectiva...am mers la fiecare copil in parte sa ii explic de ce trebuie sa plec, am incercat sa imi controlez emotiile si sa nu plang si am inceput iarasi sa impachetez...se facuse 23:00 si eu nu adormisem...tot ce stiam e ca la 2:00 trebuie sa fiu treaza ca aprox la 4 Christine trebuie sa ma conduca la aeroport... o noapte friguroasa de toamna si eu necajita deoarce motanul imi luase una dintre sosetutele- balerini...si ma tot uitam la Bill si il intrebam...zi-mi unde mi-ai pus-o...nu ma puteam incalta si eram asa agitata...pana la urma am oprit si mi-am cumparat alta pereche de la supermarket-ul non-stop...insa pentru a 2a oara Bill ma supara...cu cateva zile inainte crezusem ca l-am pierdut insa culmea el sforia de zori intr-una din debaralele...am ajuns si la aeroportul din Rochester si prima cursa era a mea...a trebuit sa fac escala in Philadelphia si apoi am ajuns in Connecticut...m-am imprietenit cu o persoana tare simpatica, am schimbat cateva vorbe si mi-a animat parca dimineata...am ajuns in Phil si m-am grabit pentru ca aveam foarte putine minute la dispozitie...m-am agitat insa inutil pentru ca avea intaziere... in sfarsit Connecticut - ce stiam eu despre locul asta? ca e minunat toamna datorita peisajului autumnal...la aeroport ma asteptau doi oameni practic necunoscuti...insa nu si teoretic...discutasem in prealabil despre Louis si Louisa, aveam conturata o impresie in minte...m-am uitat in stanga si in dreapta insa nu vazusem pe nimeni cu descriera respectiva...luasem loc si ma conectasem la wi-fi si numai ce aud: Donna Fotea, we are waiting for you at the gate number x...si ma cuprinsesera emotiile si panica...insa am avut onoarea si placerea sa cunosc 2 prieteni dragi, 2 persoane care m-au facut sa zambesc din prima secunda, care m-au intampinat cu bratele deschise si au avut grija sa ma simt bine... urma sa asteptam 3 ore pana ajungea si WO1...si am mers sa ma familiarizez cu zona, sa stam la o cafea si sa schimbam doua vorbe...am ras incontinuu si am simtit ca ii cunosc de o viata...eram asa linistita si ma simteam de parca erau familia mea... apoi, intorsi la aeroport am alergat sa-l astept...si culmea a venit imbracat in uniforma...ma durea asa stomacul si eram ca un copil...trecusera aprox. 2 luni si visam deja la momentul in care o sa-l revad...e un barbat care ma face sa ma simt mandra ca il am langa mine...e o persoana care imi da pur si simplu motiv de fericire, care ma invata sa privesc viata altfel.... apoi a urmat un pranz delicios si calatoria spre casa din CT....si sederea mea pentru alte 4 zile...
Thank you so much for being so nice and friendly with me...Louis&Louisa...wish u the best :D

2 weeks to Rochester

sunt o norocoasa...sunt multumita ca am energie, ca pot da curs visurilor si dorintelor mele, ca in ciuda unor evenimente triste, zambesc si ma bucur de fiecare oportunitate...
au trecut 2 ani de cand zi de zi imi propun ca eu trebuie sa ajung la Rochester, ca e o datorie morala de a petrece putin timp cu copiii mei dragi care imi sunt ca niste frati, cu Christine, care m-a ajutat enorm si mi-a oferit confortul de care aveam nevoie...
mi-a facut o imensa placere sa fac iarasi parte din viata lor, sa ma trezesc cu ei, sa mergem la scoala, sa iau parte la diferite activitati, sa merg cu clasa in vizita la o casa memoriala, sa asist la lectii, sa observ sistemul de invatamant american...sa interactionez cu copiii si sa imi amintesc cum eram eu, mica. si sunt nespus de bucuroasa ca lor nu le lipseste nimic, ca in ciuda faptului ca locuiesc la mai putin de jumatate de km de scoala in fiecare dimineata trece autobuzul si ii ia de acasa, ca nici nu exista grija pachetelul la pranz sau stres privind cheltuielele necesare desfasurarii activitatilor scolare si nu numai...
Christine este o femeie capabila, muncitoare, care in ciuda faptului ca anul acesta nu a obtinut o catedra a sa face zilnic zeci de kilometri pentru a fi suplinitor, pentru a avea posibilitatea de a le oferi copiilor tot ce au nevoie...
Maura acum are 6 ani...este aceeasi "diva" dintotdeauna...cocheateaza cu frumosul, se alinta teribil cand trebuie sa hotarasca cu ce se imbraca a doua zi, alege combinatia de culori cu grija, are o inteligenta peste medie si este foarte activa.
Seamus a progresat enorm dat fiind faptul ca in Italia a avut de suferit deoarce nu se putea adapta in scoala italiana...insa cum ar fi putut cand invatatoarea - profesoara sa nu stia o boaba de engleza, el nu intelegea mai nimic in italiana...si totusi era promovat...a inregistrat un handicap si singura lui dorinta era de a comunica cu ceilalti, de a fi prezent insa nu doar fi fizic...am suferit alaturi de el si acum cand l-am vazut cat de ok este am simtit un sentiment minunat...am fost la el la scoala, i-am cunoscut "invatatorul"- o persoana deosebita - Mister Albercht - un om cu o rabdare impresionta, cu o energie debordanta, cu un stil nemaintalnit...dansul pune atat de multa pasiune in munca cu copiii, nu neglijeaza pe nimeni si contribuie foarte mult la integrarea celor cu probleme..sistemul american include ajutorul specializat cu diferite cadre didactice - spre exemplu daca un copil intalneste dificultati in citire aceasta vine de 3 ori pe saptamana mai devreme si recupeaza...aceleasi lucruri si pt scriere...
Andrew - un baiat chipes care la 13 ani a avut prima sa intalnire - i-am calcat o camasa blue, l-am sfatuit sa puna un tricou alb pe el, sa indoaie manecile, sa zambeasca ca de obicei si sa lase emotiile acasa...este un copil talentat la tot ceea ce tine de info si de matematica, este un pic imprastiat insa este cooperant si intelegator daca ii sunt explicate calm atributiile.
Eva este o adolescenta rebela care adora muzica rock, hainele negre, care citeste foarte mult si care stie deja ce vrea sa studieze pe viitor...este un sprijin de incredere pentru mama sa, are grija de fratii mai mici in lipsa parintilor...are si momente cand ar prefera sa fie singura...
sederea mea in Rochester mi-a demonstrat ca sunt atasata de copiii, ca ei fac parte din viata mea si ca mi-as dori sa ii vizitez cat mai des insa chiar daca am primit propunerea de a ramane am simtit ca nu pot, ca trebuie sa-mi construiesc viata independent.

Niagara Falls

mi-am dorit sa vad o alta minune a lumii si intr-o zi friguroasa de toamna am hotarat impreuna cu Christine sa mergem sa vizitam Niagara Falls, faimoasa cascada Niagara despre care am auzit fel de fel de povesti, relatari, am vazut imaginii insa pana in prezent nu mi se ivise ocazia....
si iata ca am trecut in revista un alt loc extraordinar situat atat pe teritoriul statului NY cat si pe cel al Canadei...vantul si frigul ma faceau sa dau inapoi imediat ce iesisem din masina insa fusesem intr-asa fel de inspirata incat aveam echipamentul de iarna: geaca groasa, manusi, caciula, fular etc...
m-a fermecat pur si simplu ambientul...parea ca fac parte dintr-o poveste cu un peisaj minunat...copacii tomnatici, frunzele cazute, apa cristalina, turistii intr-un numar impresionat de mare pentru o zi aparent mohorata si zic asta pentru ca odata ce ajungi sa ai in fata imaginea Niagarei ramai uimit, impresionat...simt si acum ce emotii aveam, cum imi sclipeau ochii de fericire...si cum ii spuneam incontinuu Maurei: I can't believe it baby girl! it's more than amazing! I love it!
si Maura, fetita mea draga in varsta de numai 6 ani se uita asa la mine si imi impartasea bucuria vrand sa facem cat mai multe fotografii.
o atractie de asa mare amploare are nenumarate servicii turistice dezvoltate in zona: hoteluri de lux, casinouri, hard rock cafe, puburi selecte, restaurante cu specific european, oriental si nu numai, parcuri etc...e locul ideal pentru luna de miere...te face pur si simplu sa te simti ca-ntr-un vis...Christine mi-a relatat ca imediat dupa casatorie au stat o zi in aceasta locatie, intr-un hotel situat exact spre gura de varsare a cascadei...
turistii au de altfel ocazia sa mearga cu vaporul, exista si un turn prevazut cu cateva lifturi care te duc la o anumita inaltime si iti dau posibilitate de a vedea imprejurimile...
de cativa ani incoace imi tot imfrumusetez viata prin calatorilile mele...cred ca daca trec cateva luni si nu merg intr-un loc nou ma simt usor trista, dezamagita...de ani de zile mi-am propus sa merg sa vizitez Africa si iau tot mai in serios aceasta decizie...stiu ca va reprezenta un pas care imi va schimba gandirea si ma va ajuta pe mine ca viitor profesionist...
as fi putut sa ma multumesc cu un job in orasul unde am locuinta, sa am o relatie obisnuita...insa nu am simtit ca imi doresc asta...si pentru ca sunt un om care pune mereu suflet si pasiune astazi sunt iar la drum in cautarea frumosului natural...
o parte din vacanta am petrecut-o in Brockport, Rochester, Buffalo si acum a sosit timpul sa impachetez si sa ma pregatesc spre altceva...Phil / Connecticut....urmeaza o zi lunga, lunga, intalnirea cu niste persoane pe care nu le-am mai vazut pana acum si care se pare ca ma asteapta la aeroport in Hartford...nu-mi ramane decat sa-mi incarc bateriile si sa imi continuu drumul...

4 days weekend - trip to Pittsburg

fusesem avertizata de ceva timp ca o sa mergem in Pennsylvania, un stat de langa New York...destinatia noastra a fost Pittsburg, orasul unde locuieste un prieten drag, A. Valenti...am impachetat iar si am pornit la drum...toti 7...am oprit sa luam cate o cafea, apoi am luat pranzul la Golden Coral unde mananci pe saturate insa la sfarsit ai sentimentul de vinovatie pentru ca ai mancat prea mult...calatoria a durat in total 6 ore si in cele din urma am ajuns acasa la A...avea totul pregatit, loc pentru fiecare dintre noi, avea facuta planificarea pentru cina de vineri seara asa ca am mers la un restaurant italian...si acolo binenteles am avut o portie gigant...partea interesanta a serii a fost faptul ca i-am cunoscut 2 prieteni dragi: pe Chris si Peter...fiecare cu o poveste deosebita...seara s-a incheiat destul de tarziu avand in vedere cat de obositi eram...dimineata am luat micul dejun undeva in apropierea casei sale, un mic dejun copios cu clatite, banane, sirop, carnati...n-am priceput nimic - ma uitam mirata cum amesteca ei dulce cu sarat :(...si apoi ma uitam in jurul meu la cat de multi obezi sunt...lucru ce ma intristeaza...
ne-am indreptat spre Sports center un loc destinat copiilor....la inceput am mers intr-o cladire unde erau tot felul de jocuri menite sa-ti stimuleze inteligenta...copiii au profitat de fiecare in parte insa nici eu nu am stat locului...am testat bicicleta suspendata...era o parghie si eu trebuia sa pedalez insa fara sa uit in jos....m-am indreptat curajoasa spre cel ce gestiona ride-ul si paream asa hotarata...mi-a pus centurile si mi-a spus ca oricand sunt gata pot sa incep....m-am deplasat cam un metru si apoi m-am uitat in jos....mmm....bicicleta se balansa ca doar asta e farmecul si pe mine ma treceau toti fiorii...eram dispusa sa renunt insa am observat ca toate privirile sunt atintite catre mine...ce era de facut? as fi fost o dezamagire totala sa zis: Guys I can't!!! I'm afraid!!! chiar daca simteam cu tot stomacul sa zic asta....mi-am invins si de asta data teama si am mers inainte si inapoi, o data ce-i drept insa I did it!!!...
apoi am mers la muzeul cu fel de fel de inventii...era un etaj destinat robotilor unde fratele lui A, Jim avea 2 roboti: Maxi and Quasi....A. nu ne-a spus nicio clipa de ceea ce face fratele sau ci am aflat dupa o zi de la acesta...am ramas placut surprinsa de cat de fasciunati sunt copii...am petrecut circa 5 ore, am vizitat si Submarine....am ascultat povestea, am pus intrebari si ne-am bucurat de o zi minunata...seara s-a incheiat cum nu se putea mai bine: Spaghetti warehouse...si eu simteam ca nu mai pot merge...sunt o gurmanda innascuta...
duminica dimineata am mers acasa la mama lui A., Connie o doamna care la 76 de ani arata foarte bine...parintii lui A., detin mai bine de 20 de proprietati in cartierul in care locuiesc, sunt strazi ce le-ar putea purta numele...insa in ciuda unei bogatii extraordinare sunt niste oameni simpli, credinciosi, minunati....Connie scrie povesti pentru copiii care pot fi asculatate la radio....timp de 40 de ani ea a donat lucrarile sale simtindu-se extrem de impacata si inspirata nevrand nicio clipa sa accepte un salariu....familia lui A., este originara din Italia, mama calabresa, tatal sicilian amandoi nascuti si crescuti in America...ei au 3 copiii: A., un avocat foarte prietenos care vrea sa devina primar al orasului Pittsburg si are toate sansele pentru ca este un avocat de succes, lucreaza in Garda Nationala, are abilitatile necesare pentru a fi promovat corespunzator, Jim care construieste roboti si nu numai si Maria care este farmacista...o familie implinita, unita...
ce m-a surprins acasa la Connie a fost colectia sa "Sare si Piper' peste 3000 de recipiente aduse din toate tarile lumii....atat A. cat si Jim au avut prilejul sa strabata lumea in lung si-n lat...
am primit de la Connie casetele cu povesti si totodata invitatia de a locui la Pittsburg...mi-a spus calduros ca este loc si pentru mine....cu toate ca si Christine se gandeste serios la a se muta, la a-si cumpara o casa in Cartierul Valenti, eu nu-mi pot permite pentru moment sa iau o hotarare in acest sens...insa nici nu exclud posibilitatea.

http://www.youtube.com/watch?v=xOZ9SfbYUxw

trip to US & first day to Brockport NY

daca cineva m-ar fi intrebat acum cateva luni ce-mi doresc sa fac in toamna as fi raspuns hotarata: sa merg in state...vara asta sa spunem ca am avut un job ok din care as fi putut castiga foarte bine insa nu intotdeauna oamenii stiu sa te remunereze corespunzator si asta pentru ca au invatat sa profite de pe urma altora...nu mi-am mai dorit sub nicio forma sa raman in Italia, sa muncesc ca shop assistant cu toate ca am constatat ca eram apreciata la munca pentru capacitatea de lucru de care dadeam dovada, pentru ca faceam traducerile din italiana - engleza, efectuam atributiile cu seriozitate, pentru ca in aproape jumatate de an nu mi-am permis niciodata sa intarzii, sa ma plang ca sunt obosita si ca in ciuda saptamanilor full-time am rezistat pana la sfarsit insa in final am ramas dezamagita... insa a trecut...am invatat sa pasesc mai departe, sa nu port pica nimanui, sa ma gandesc ca a gresi este omenesc...
mi-am conturat un alt vis, am facut tot ceea ce a trebuit pentru a obtine viza de turist B1 / B2, a trebuit sa completez un formulat (DS-160) care m-a exasperat atat pe mine cat si pe sergentul meu drag pentru ca nu reuseam sa uplodam o poza...insa pana la urma a fost bine si aplicatia a fost acceptata...am platit taxele pentru amabasada (140$ + 11$), am calatorit pana la Bucuresti, m-am prezentat la interviu, mi-am invins emotiile si in cele din urma I've got the visa for the next 10 years...bine ca oricum chiar si in cazul unui refuz mergeam in vacanta de toamna pe undeva prin Irlanda sau printr-o alta tara europeana in ideea de a ne vedea insa m-ar fi intristat teribil sa nu-i pot vedea pe Christine, Eva, Andrew, Seamus, my lovely Maura si binenteles sa-l cunosc pe Paul...
mi-am facut un to do list, mi-am cumparat o valiza noua, mare si incapatoare, am achizitionat souveniruri pentru cei din state, mi-am impachetat bagajele si marti seara am pornit la drum...eram acasa la Iasi cu mama care parca avea ochii inlacrimati care mai, mai mi-ar fi spus - abia ai venit si iar pleci - insa stiu ca ma iubeste suficient de mult cat sa ma inteleaga si sa ma sustina, sa imi doreasca sa fac ceea ce simt si sa ma lase libera in lumea mea...
am preferat sa iau un maxi, apoi un taxi, am facut cunostinta cu taximetristul Vasilica, un individ pe la 60 de ani care mi-a spus ca este disponibil 24 din 24h...m-a facut sa rad insa i-am multumit politicos pentru numarul de telefon dat si pentru serviciul acordat...
Marti am fost un pic abatuta si asta pentru ca pe undeva prin sufletul meu am permis sa se instaleze dezordinea, pentru ca am lasat sa-mi fie furate visele insa mi-am dat seama ca poate gresesc, ca e bine sa ma opresc si sa gandesc rational pentru ca in fond am o singura viata si trebuie sa fac alegerea justa...mi-am infruntat tristetea si apoi am ajuns la Vama Veche unde ma astepta draga mea Anett...am revazut un amic drag, acum avocat prestigios...m-am bucurat sa observ ca a progresat si ca nu mai este acel tanar nazdravan...m-a surprins placut si mi-a creeat o stare de bine: pentru ca atunci cand iti doresti se poate: cum zic eu mereu: cu un gram de noroc, cu vointa si dorinta reusesti: trebuie doar sa incerci si sa-ti doresti...
am conversat cu ei si apoi am plecat cu autocarul Iasi - Otopeni...m-am amuzat pentru ca aveam in dreapta un cetatean strain care apela la mine cand nu stia un cuvant - drept rasplata ajunsi la aeroport mi-a oferit o cafea...mi-a facut placere sa schimb doua vorbe si m-am bucurat pentru ca l-am putut linisti pentru ca era agitat vazand cum un coleg de calatorie vomita in spate insa fara sa se ingrijeasca corespunzator - el ii cumparase apa, o alta doamna ii oferise pastile - ce m-a marcat e lipsa de preocupare a unora pentru propria sanatate, lipsa de respect fata de ceilalti calatori...nu-ti poti permite sa faci un autocar intreg sa respire un aer expirat asta pentru ca tu dai dovada de comoditate...in fine, a trecut si asta si am ajuns in cele din urma la aeroport...
si 3:30 - aeroportul prindea viata, lumea incepea sa apara pentru ca erau cursele de la 5 care asteptau clientii la check-in....eu mi-am facut rezervarea la British airways si apoi legatura cu American Airlines...am calatorit de la Bucuresti la Londra circa 3 ore, am luat un pranz delicios...am avut placerea sa fiu inconjurata de vedete si zic asta razand...pentru compania BA lucreaza si Leonard Miron un individ ce mai prezenta el emisiuni pentru copii si alte show-uri tv, Cabral insotit probabil de producatoarea sa si un alt actor de la Acasa TV daca nu ma insel insa nu pot fi convinsa pentru ca nu mai urmaresc de ani de zile Tv-ul in Ro, artista de la Vegas - tipa care canta si la vioara care este o femeie foarte frumoasa insotita de partenerul sau - vreo doi fotbalisti cunoscuti prin Europa asta pentru ca ii mai zaream la Stirile Sportive....ce nu am inteles era ca o parte dintre acestia incerca sa-si camufleze chipurile si n-am priceput de ce....nu se ingramadea nimeni sa le ceara un autograf sau sa faca conversatie - ei vorbeau intre ei si am auzit ca ar merge la Los Angeles si prin imprejurimile de acolo...pentru mine a fost un motiv de zambit insa nimic mai mult pentru ca nu sunt fan :)....ceea ce m-a mai frapat era un cuplu ce statea langa mine - el parea un domn probabil indian de origine, ea o doamna "trasa de par" - cu aere de mare star si dansa insa nici macar nu stia sa stea asezata normal pe scaun...ma mir cateotada cum oamenii emit pretentii insa nu se au in vedere....
am ajuns si la Londra unde un cuplu de oameni trecuti de 60 de ani mi-au solicitat ajutorul pentru ca si ei calatoreau in State insa cu alta companie si aveau dificultati la comunicarea in engleza...am stat cu ei pret de cateva minute si au fost norocosi pentru ca noi aterizasem la terminalul 5 si ei aveau legatura de la acelasi terminal...apoi eu m-am indreptat spre Terminalul 3 - am mers cu autobuzul cca 20 de minute, am vazut ca am zborul catre Chicago la 12:50 ora Londrei si ca mai intai trebuie sa ma prezint la Security point unde un agent aeroportual mi-a pus cateva intrebari in legatura cu viza, cu sederea mea in state, despre bagaje etc...m-a uimit faptul ca mai toti angajatii erau indieni sau din Bangladesh...nu am cum sa comentez sub nicio forma pentru ca nu am nicio problema de rasa / etnie / religie mai ales ca exista posibilitatea de a avea cumnata asiatica...am mai asteptat un pic si a urmat imbarcarea...si auzeam un tanar (cu dubla cetatenie romana - americana) ca vai ce avion mic insa nu mi s-a parut deloc asa...cel putin in zona saracilor (economy) sunt trei randuri de scaune repartizate 2 -5-2 si sirul are vreo 40 de randuri....plus ca sunt celelalte clase la care nu ai acces pentru ca sunt separate...in fine...nu am cum sa ma plang sau sa emit pretentii pentru ca fiecare calatoreste cu compania aeriana si cu clasa pe care si-o permite...si plus de asta nu am fost niciodata vreo fitoasa sa zic Vai...ce conditii....ba mai mult - sunt o gurmanda asa ca in ciuda faptului ca adormisem am solicitat ulterior my meal, pui cu legume, o salata cu niste rosii care nici pe departe nu sunt gustoase ca ale mamei, niste branza frantuzeasca, niste unt, suc la discretie si apoi puteai cere ceai sau cafea...
zborul este lin si dureaza 8h 40 min pana la Chicago...pana acum (si sunt la jumatatea distantei) nu a fost niciun eveniment semnalat...am cam tremurat de frig insa ca orice companie care se respecta ne-au pus la dispozitie cate o perna si cate o patura....plus ca fiecare pasager are acces la Tv-ul din fata scaunului plus ca este un Lcd central ...eu ma uit fascinata pe fereastra si parca incep sa ma incalzesc...soarele arde cu putere, imi patrunde in piele....si zbor deasupra Oceaunului Atlantic si ma tot gandesc cate locatii as vrea sa mai vizitez...ma uitam cu ochii mari, mari la cum ar fi sa vizitez Singapore, Tokyo...Dubai....Lagos....oare cand o sa ma opresc?....insa nu-mi pare nicio clipa rau ca am o viata asa de buburuza...cert e ca atunci cand nu te regasesti intr-un loc nu are rost sa te complaci intr-o situatie, sa pleci capul si sa accepti...
in calatoria asta mi-a placut de Ion din Ardeal....un tip de 25 de ani care este jumatate ardelean, jumatate moldovean insa de la 2 ani locuieste in America....a inceput sa-mi vorbeasca despre visul sau de a face un ong intr-o zona rurala - gen ferma - in care sa dea posibilitatea copiilor sa se autoeduce, sa munceasca, sa-si castige drepturile....el spunea asa de mandru ca la 16 ani mergea la munca pentru ca se simtea barbat...in Ro flacaii nostri stau prin facultate intretinuti fiind de parinti pana la 25 - categoric sunt si exceptiile deci nu-mi permit sa ii pun pe toti in aceeasi "oala"...
ma tot uit in jurul meu si constat cat de mult imi plac americanii pentru ca au zambet dulce, pentru ca se uita la tine si te cuceresc cu privirea, iti dau asa incredere in a conversa si in a te simti ok...in ultimele luni in Italia am tot avut ocazia sa ies cu un grup de americani - mai toti sunt angajati in armata americana - sunt mp - military policeman - locuiesc si muncesc la Pisa in Camp Derby - cei mai multi au intrat in armata la 18 ani, au fost pregatiti si apoi trimisi catre diferite baze in Europa....asa l-am cunoscut si pe Chris in 2007 cand venea in timpul sau liber intr-un pub in care munceam...pe atunci eu eram cuplata, el se afla intr-o poveste a sa insa cert e ca ne simpatizam...prin 2008 ne-am revazut si Christine imi vorbea mereu cu mare drag de el pentru ca ea tinea orele de consiliere in CD deci il cunostea foarte bine ca om, personalitate / caracter...am mai schimbat cateva vorbe pe net insa nimic deosebit...pur si simplu friendship...apoi nu stiu cum s-a intamplat insa ne-am ignorat pentru o vreme...el a plecat in Iraq si in repetate randuri am vorbit despre ce isi doreste fiecare de la propria persoana...imi amintesc ca a spus (pp ca glumind) lasa ca nu ne trebuie mult - ne vedem, ne iubim si ne casatorim...
ne-am intersectat privirile intr-o zi ploioasa de primavara cand hotarasem sa iesim la Pisa la o plimbare...si atunci - amandoi fara nicio obligatie - am ales sa fim prieteni, sa incercam...in Italia era mai ok - chiar daca eram amandoi foarte ocupati ne vedeam si vorbeam in permanenta insa de cand fiecare a plecat a fost un pic mai greu....el a plecat la Scoala in Alabama unde i s-au pus restrictii - gen folosirea telefonului doar miercurea / duminica situatia mai putin confortabila...insa asta e viata...nimic nu e usor insa orice este posibil....
si iata ca a urmat si aterizarea la Chicago...nici macar nu am simtit cand avionul a luat contact cu solul...a fost un zbor asa lin...la Chicago a trebuit sa completez formularul I-94 specific turistilor si totodata am fost intervievata de un ofiter al vamii americane...m-a cam luat la rost ca ce fac, cum de si etc insa in final am primit acceptul de intrare in US, am ridicat bagajele si apoi am stat la un alt control de securitate...la un moment dat era o faza comica unde ti se indica pozitia in care trebuie sa-ti tii picioarele si culmea trebuia sa mai si zambesc...am fost intrebata daca atat pot...ce ar fi vrut ala de la mine dupa 30 de ore nedormite...
am inceput calatoria plecand de la 8 de acasa de la Iasi, la 9 am avut autocarul catre Otopeni - la 8:30 am luat avionul catre Londra, la 12:40 (respectiv 2:40 Ro) am plecat spre Chicago, calatorie ce a durat 8 ore 40 min....ajunsa la Chicago la 3 pm a urmat o asteptare de 6 ore si 35 de minute pana cand am avut conexiunea cu Rochester, New York...am sunat-o pe mama pentru ca stiam ca sta pe ganduri, am facut o vizita la Starbucks si acum urmeaza imbarcarea pentru cel de-al treilea zbor si ultimul totodata pana ce ma intalnesc cu Christine...apoi din cate am inteles o sa mai mergem cu masina cca 30 de minute insa pe undeva pe la 1:00 am (noaptea) o sa fiu la ea acasa....asta inseamna joi ora 8 dimineata...si asa sunt 36 de ore acumulate, partial nedormite insa data viitoare cu siguranta am sa schimb ceva si anume autocarul cu zborul Tarom care imi face legatura cu cursa British....in fine...ce a fost mai greu a trecut si ce nu imi place e ca sunt in continuare racita, ca stranut si imi este frig cu toate ca lumea pe la Chicago se bucura inca de vara...sau cel putin eu ii vad pe toti in tricou....in aeroportul asta imens m-a terorizat aerul conditionat - dusmanul meu declarat pe care Chris il adora....
n-am sa uit cum un copil, pasager pe acelasi zbor a spus la aterizare: mami acum imi dau seama cat de barosan este avionul asta...m-a amuzat inocenta sa si bucuria de a calatori: eram de fapt in 2, eu si el cu emotia noastra uriasa fata de ceva nou....


prima zi in Brockport / Rochester

o dimineata friguroasa de toamna si eu speriata sa ies din casa...am condus copii la School Bus, ne-am imbratisat si le-am promis ca in ziua ce urmeaza am sa-i insotesc la scoala pentru ca nu fac practic fata...simteam cum frigul ma doboara...erau cca 7 grade...am intrat inpoi in casa unde ramasesem cu Bill si Norman, 2 motani "barosani" care mi-au terorizat somnul...ei sunt obisnuiti sa se impinga in usa, sa intre in camera, sa sara pe pat si sa se joace...sunt 2 motani de casa; unul negru, mai slabut si celalalt gri, grasan din cale afara....pentru mine la inceput a fost o provocare...eu care nu rezist cu pisica mamei in camera acum am fost nevoita sa ma obisnuiesc cu ambii...
in prima zi am fost si am baut o cafea delicioasa la Tim Hortons, m-am familiarizat cu imprejurimile, am luat la cunostinta de cei doi prieteni dragi Wal*mart and Wegons de unde mi-am achizitionat mai tot ce-mi trebuie in saptamanile astea de vacanta...
le-am gatit copiilor cand s-au intors de la scoala asa ca i-am surprins cu ceea ce lor le place enorm de mult: paste facute de Dana...apoi seara am gatit cartofi cu bacon, ceapa, morcov...si m-am bucurat vazandu-i ca mananca tot...
M-am afectionat atat de tare de ei din prima clipa cand i-am imbratisat, din iulie 2007...i-am perceput ca fiind familia mea de suflet si a trebuit sa le fiu recunoscatoare pentru ca mi-au oferit o casa, un loc in familia lor...cert e ca in 2009 cand au plecat din Italia am preferat sa plec cu 2 zile inainte in Romania intr-o scurta vacanta ca sa evit suferinta...insa m-am intors si am gasit casa goala...si nu mi-a ramas decat sa privesc trista lucrurile lor...m-am incapatanat sa nu ma mut in camera copiilor pentru ca ma facea sa sufar si am ales sa stau in vechea mea camera care suferisera transformari din cauza infiltratiei de apa de pe terasa...mi-a trebuit cam un an sa accept ca prietenia o sa fie mereu in sufletele noastre...ca o sa fac tot posibilul sa merg sa ii vizitez...si in final am reusit...Calatoria asta reprezinta un simbol al recunostintei mele pentru ei toti...
Noonan's babies I really Love You....God bless and protect you!!!

september to Iasi

luna septembrie e un motiv de sarbatoare pentru mine, pentru familia mea si pentru prietenele mele...mai intai a fost ziua mamei, apoi ziua lui mumo, ziua dragei mele Anett si ultima sarbatorita din septembrie este o persoana speciala mie...Andra care mi-a dat o veste minunata si anume faptul ca se va casatori in 2012...
sunt chestii care ma fac sa ma simt minunat de bine spre exemplu aflarea unei vesti de genul...apoi am mai fost informata de un alt eveniment la care am fost invitata insa nu stiu daca voi fi prezenta datorita deciziei ulterioare de a ma muta insa ma bucura si asta pentru ca e vorba despre o persoana cu care am impartit bune si rele, la care am tinut foarte tare si de care ma leaga un trecut impreuna, o copilarie a noastra...pe de o parte nici eu nu mi-am inteles reactia insa am fost multumita de faptul ca si-a gasit jumatatea pentru ca pe zi ce trece imi dau seama de cat de importanta e iubirea in viata noastra pentru ca ne creeaza un echilibru interior, ne face sa fim veseli si optimisti, sa avem sa avem puterea de a construi...si cu siguranta in 2 se pot face multe: o familie, un copil, o casa...in fond viata este despre love, friendship and fun asa cum el afirma.
apoi inceputul lunii mi-a fost dedicat pentru ca sunt nascuta pe 1 octombrie o zi ce coincide cu ziua pensionarilor romani sau ziua recoltei...
anul acesta mi-a facut placere sa ii am in vizita pe Pump, pe Lou, pe Anett, pe Andra, Bogdan si cu siguranta mi-ar fi placut sa fi fost si alti prieteni dragi precum Ele si Catalin, sau Andreea de la Bacau care imi este foarte draga, o parte dintre verisoarele si nepotelele mele insa cele trei sapatamani petrecute acasa au trecut instant si asta pentru ca am fost ocupata cu decorarea locuintei, cu fel de fel de mobila, faianta, gresie ce mi-a incarcat programul...
plus ca am aplicat si pentru viza, am avut putine emotii insa in final dorinta mi s-a indeplinit si pentru urmatorii 10 ani tot pot sa calatoresc in state...ma fascineaza ideea de a vizita oameni dragi mie, de a vedea, de a descoperi lumea din alt unghi si anume acela al observatorului participant.
ce mi-a adus zambetul pe buze sunt cadourile dragute pe care le-am primit: gen ceasul de la CK care din pacate a suferit si un accident, cateva daruri de la Apple, o cutiuta cu minuni, o camasa care imi place enorm, sute de mesaje si telefoane de la familie, prieteni sau cunoscuti din Ro si nu numai...insa darul meu pentru mine este luna octombrie in America cu "moonan's" babies asa cum ii numim noi, cu cei care mi-au fost alaturi, care m-au sprijinit si m-au incurajat si mi-au daruit ceva foarte important: caldura unei familii...pana una alta se incheie un capitol, am trecut in revista cei 25 de ani din viata mea si pasesc spre altceva...spre ce mi-e scris in stele...