iulie 2006...o zi frumoasa de vara cand l-am cunoscut pe cel care urma sa imi devina un foarte bun prieten virtual...baietii din marina erau in practica in Saint Louis si la un moment dat in timp ce vorbeam romaneste cu fetele l-am auzit pe Wade raspunzand si eram super incantata...ma intrebam cum e posibil ca un american sa vorbeasca atat de coerent limba mea...cred ca am vorbit vreo 20 de minute...a fost prima si ultima oara cand l-am intalnit in state in acea vara. apoi am mai conversat online, mi-a spus despre tarile in care a obisnuit sa munceasca (Japonia, Singapore, Filipine , Utah, Caralonia de Nord etc), despre anul petrecut in Romania in baza americana, despre experientele avute...
apoi prin 2009 a venit in vacanta in Romania insa nu aveam cum sa-l intalnesc...imi spusese apoi despre eurotrip 2010 si eram convinsa ca il pot insoti insa se pare ca nu a fost asa pentru ca situatia s-a schimbat. cert e ca a vizitat mai intai Finlanda, apoi Spania si in cele din urma a ajuns in Italia...nu am avut cum sa il astept la aeroport insa l-am cazat la un amic foarte ok care s-a si oferit sa il ia si sa il duca la aeroport, apoi ne-am plimbat si am facut sute de poze pe la Pisa, Livorno, Firenze...mi-a parut rau insa chiar nu aveam cum sa il insotesc la Roma pentru ca trebuia sa imi rezolv cu actele...
am ras, ne-am plimbat, ne-am cunoscut mai bine, am avut senzatia ca il stiu de o viata pentru ca vorbind in toti anii astia si vazand nenumarate poze imi parea foarte familiar cand l-am avut atat de aproape...
apoi in ziua cand a fost la Roma am fost putin ingrijorata nu ca nu s-ar fi descurcat insa erau emotii firesti pentru mine...in drum ce se intoarcea, a postat un mesaj atat de trist: "unde este eternul meu suflet pereche"...si de acolo am inteles ca s-a simtit singur in calatoria sa...m-am regasit si eu in ceea ce spusese el pentru ca au mai fost situatii in care m-am simtit atat de singura, a nimanui si poate ca imi doream pe cineva caruia sa ii pese, sa ma tina de mana...
seara cand s-a intors eu eram la Empoli la cina, insa inainte i-am pregatit un mic dar specific italienesc, vinul rosu Santa Cristiana, limoncelul care nu lipseste din casele italienilor si niste dulciuri foarte delicioase.
am mai facut doi pasi si apoi l-am imbratisat si ne-am luat ramas bun...amandoi cu o figura trista...in ziua respectiva chiar ma simtisesem rau, seara am avut iarasi o cadere de calciu si eram antipatica si trista...apoi a plecat si mi-a zis dupa cativa metri: "Iti multumesc"...
pentru cateva secunde am plans...insa in acelasi timp m-am bucurat ca am avut ocazia sa-l revad pentru ca e un om minunat, un prieten drag...
M-a amuzat teribil ca nici nu simtea frigul de afara...el era in tricou (specific pentru un american crescut in Alaska sa stea in maneca scurta cand afara sunt 13 grade) si eu tremuram de frig...cel putin in prima zi am facut vreo 10 km de jos tot aratandu-i si explicandu-i imprejurimile...era vizibil ca ma simteam rau insa nu am vrut sa ma opresc...apoi la Firenze ploua usor insa l-a impresionat frumusetea orasului, am fost si am luat pranzul intr-un restaurant foarte ok, am impartasit idei, sentimente, experinte si am avut parte de o zi frumoasa...
cert e ca m-am simtit impacata cu mine, i-am zis de situatia in care sunt neavand nici cea mai mica intentie de a supara sau de a ascunde ceva...imi doresc mereu sa pot fi onesta, sa pot explica si sa fiu inteleasa...
Draga Wade...iti multumesc pentru ca m-ai facut sa rad cu pofta...pentru prietenie, pentru invitatia in Alaska, Florida sau oriunde te-ai afla....
apoi prin 2009 a venit in vacanta in Romania insa nu aveam cum sa-l intalnesc...imi spusese apoi despre eurotrip 2010 si eram convinsa ca il pot insoti insa se pare ca nu a fost asa pentru ca situatia s-a schimbat. cert e ca a vizitat mai intai Finlanda, apoi Spania si in cele din urma a ajuns in Italia...nu am avut cum sa il astept la aeroport insa l-am cazat la un amic foarte ok care s-a si oferit sa il ia si sa il duca la aeroport, apoi ne-am plimbat si am facut sute de poze pe la Pisa, Livorno, Firenze...mi-a parut rau insa chiar nu aveam cum sa il insotesc la Roma pentru ca trebuia sa imi rezolv cu actele...
am ras, ne-am plimbat, ne-am cunoscut mai bine, am avut senzatia ca il stiu de o viata pentru ca vorbind in toti anii astia si vazand nenumarate poze imi parea foarte familiar cand l-am avut atat de aproape...
apoi in ziua cand a fost la Roma am fost putin ingrijorata nu ca nu s-ar fi descurcat insa erau emotii firesti pentru mine...in drum ce se intoarcea, a postat un mesaj atat de trist: "unde este eternul meu suflet pereche"...si de acolo am inteles ca s-a simtit singur in calatoria sa...m-am regasit si eu in ceea ce spusese el pentru ca au mai fost situatii in care m-am simtit atat de singura, a nimanui si poate ca imi doream pe cineva caruia sa ii pese, sa ma tina de mana...
seara cand s-a intors eu eram la Empoli la cina, insa inainte i-am pregatit un mic dar specific italienesc, vinul rosu Santa Cristiana, limoncelul care nu lipseste din casele italienilor si niste dulciuri foarte delicioase.
am mai facut doi pasi si apoi l-am imbratisat si ne-am luat ramas bun...amandoi cu o figura trista...in ziua respectiva chiar ma simtisesem rau, seara am avut iarasi o cadere de calciu si eram antipatica si trista...apoi a plecat si mi-a zis dupa cativa metri: "Iti multumesc"...
pentru cateva secunde am plans...insa in acelasi timp m-am bucurat ca am avut ocazia sa-l revad pentru ca e un om minunat, un prieten drag...
M-a amuzat teribil ca nici nu simtea frigul de afara...el era in tricou (specific pentru un american crescut in Alaska sa stea in maneca scurta cand afara sunt 13 grade) si eu tremuram de frig...cel putin in prima zi am facut vreo 10 km de jos tot aratandu-i si explicandu-i imprejurimile...era vizibil ca ma simteam rau insa nu am vrut sa ma opresc...apoi la Firenze ploua usor insa l-a impresionat frumusetea orasului, am fost si am luat pranzul intr-un restaurant foarte ok, am impartasit idei, sentimente, experinte si am avut parte de o zi frumoasa...
cert e ca m-am simtit impacata cu mine, i-am zis de situatia in care sunt neavand nici cea mai mica intentie de a supara sau de a ascunde ceva...imi doresc mereu sa pot fi onesta, sa pot explica si sa fiu inteleasa...
Draga Wade...iti multumesc pentru ca m-ai facut sa rad cu pofta...pentru prietenie, pentru invitatia in Alaska, Florida sau oriunde te-ai afla....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu