O zi frumoasa de vara in care a trebuit sa ma trezesc de dimineata, sa o astept pe Rose sa vina sa ma ia de acasa si sa ma duca la Recruiting Station . Intre timp am mers la micul dejun care n-a fost deloc delicios insa m-am bucurat ca am stat putin cu ea. Dansa m-a lasat unde eu stiam ca trebuie sa fiu si dupa vreo 30 de minute de asteptat am constatat ca sunt la sediul gresit si ca trebuie sa merg cu totul in alta parte. Unul dintre cei ce lucrau la biroul respectiv s-a oferit sa ma conduca. Ajunsa la locul cu pricina in cele din urma am semnat vreo 2 acte dupa care ne-am indreptat la aeroport. Aveam o geanta de dimensiuni mici cu vreo 2 sosete, 3 perechi de chiloti, o perie si niste produse igenice. Am mers la check in si imi doream sa cred ca o sa intalnesc pe cineva care sa mearga in Oklahoma insa n-a fost asa. Ajunga in Oklahoma City a trebuit sa ma prezint la USO unde erau sute de noi soldati. Nu-mi amintesc daca eram emotionata, panicata sau doar nedumerita. Stiu ca era seara si nu-mi doream decat un colt de pat si o bucatica de perna … A trebuit sa ne urcam intr-un autobuz care ne-a dus la Fort Sill, Lawton. Am stat in fata, singura cu gandurile mele, oftand dupa Henri de care ma despartisem la plecare si a carui tristete o simteam. Suspinam parca si dupa o imbratisare insa nu era sa fie. La Fort Sill a inceput “Soldarizarea”. Am incercat sa ma documentez, sa ma pregatesc singura emotional, sa stiu sa reactionez la situatiile mai dificile. A urmat check in, inventor, o predica lunga si numai ce se facuse 03:00 cand am inteles ca putem sa mergem spre baraca insa nici bine nu ne-am indreptat spre camera ca primisem instructiuni sa fim in formative 45 de minute mai tarziu. Eram bucuroasa, aveam timp sa ma spal, stiam ca nu imi trebuie mai mult de 10 minute sa ma schimb. Si acolo am avut teribila surpriza sa pricep ca intimitatea nu exista. Cred ca partea asta presupunea o sperietura insa trecusem de mult de varsta emotiilor inutile. Si a urmat o saptamana lunga cu procesarea actelor, vaccinuri, teste, marsuri scurte, controale etc. Temperatura era teribil de ridicata si umiditatea crestea pe zi ce trece. Si pentru ca Army merge pe principiul “One team, one fight” am fost pedepsita din cauza unor “big kids” care pur si simplu se distrau copios luand totul ca pe o gluma… nu le-a trebuit mult sa se pregateasca de plecat din Armata si de intors acasa. In ziua in care a trebuit sa incep Basic Training propriu zis am luat un autobus pentru cateva mile apoi a trebuit sa merg cu tot bagajul de-a lungul unui camp … Si acum parca simt durerea provocata de greutatea gentilor … Astazi pe alea 2 le car lejer insa in ziua aia calduroasa imi venea sa le las si sa-mi vad de treaba … N-am sa-l uit niciodata pe PFC Fraizer, fiu de Command Seargent Major care nu mi-a dat voie sa renunt. Cand am ajuns la noua companie trebuia sa urmam niste instructiuni. Unii, chiar daca erau native americani nici ca intelegeau cum sa execute correct … Si pana una alta a trebuit sa fac vreo 50 de flotari, ma uitam cum 2 tipau din fundul plamanilor si cum cativa tineri se strofocau sa-si arate motivatia. Pot spune ca observam expresiilor, mimica, gesturile, postura si ma intrebam “Doamne, unde sunt? Ce fac? Oare o sa reusesc? In cele din urma am primit camera in primire, o camera cu vreo 70 de paturi … n-am avut atat de multe college niciodata … si daca in facultate am fugit de stat sus acum m-am dus de bunavoie si am preferat sa nu-mi fie deranjate asternuturile de nimeni. Intr-adevar mi-a fost putin greu insa in momentul in care te trezesti la 04:00 in fiecare dimineata si ai program incarcat toata ziua cand ajungi sa dormi, pui capul pe perna si dormi neintors … Nu pot spune ca mi-a placut cazarea insa simplul fapt ca am avut asternuturi curate, apa calda cel putin un minut insa inn fiecare zi am fost super multumita.
Venise si ziua cu
primul PT … emotii, panica, un drill seargent care nici ca vroia sa ma puncteze
… a zis 0 la flotari la primele 8 … m-am uitat la el si am continuat sa fac …
facea parte din jocul mental… nu mi-a pasat , m-a ingrijorat ulterior insa
stiam ca o sa reusesc. Abdomenele le-am facut cu usurinta. La alergat vorbeam
cu mine si imi spuneamm Dana nu renunta, fiecare pas e un nou pas… opreste-te
cand stii ca ai trecut de proba asta …
2 luni de
antrenamente si ajunsesem sa am cel mai mare scor din platon la proba fizica.
Am invatat sa fac 52 de flotari in 2 min si garantat ca daca as trage de fiare
poate as face 80 pentru ca dupre vreun minut simt ca trebuie sa ma opresc…
Abdomenele sunt mai usoare … Alergatul presupune un control al respiratiei si o
lupta cu tine … La proba finala am alergat cu un Seargent Major care ma motiva
spunandu-mi ca lumea e plina de cei ce renunta … In mintea mea era “ eu nu am
sa renunt niciodata oricat de tare m-ar durea una sau alta …
o amintire
frumoasa din Basic mi-o aduce in minte pe Ayoade T., o prietena de suflet cu
care am impartit patul cu baldachii in prima saptamana, o fata de culoare din
Nigeria, foarte educata si desteapta … ne-am sustinut una pe alta si am sperat
sa fim in acelasi platon insa nu s-a intamplat din cauza ca eu eram la F si
dansa la A … Apoi am intalnit-o pe Julianna, pe care o numesc Big Foot din
cauza dimensiunilor uriase ale incaltarilor sale … Julie e o fata cu o
inteligenta cu mult peste medie… Dansa Fiala, eu Fotea … nimeni nu stia care si
cum e… pentru ca ambele suntem blonde, ochii verzii, ea mai inalta cei drept
insa fiind amandoua in uniforma nu mai parea semnificativa diferenta …
Ajunsesem sa fim twins, mereu impreuna, battle buddies, ne-am sustinut, am stat
zeci de ore de vorba, ne-am incurajat, am plans, am ras, ne-am strans in brate
si ne-am calificat … Au fost marsurile de 4, 8, 10 si 16 km la care am avut
emotii teribile fiind recent operata la picior… Pot spune ca cel mai greu a
fost cel de 4 km … Probabil ca facusem si un soi de insolatie, inima imi batea
cu putere, piciorul imi zvacnea, uitasem pastilele in camera, casca pe cap
parca apasa cu o greutate si mai mare, spatele ma durea de la rucsacul care
parca avea pietre de moara si ma apucasem de plans… insa plangeam fara oprire …
Cativa dintre colegi au vrut sa ma ajute insa n-am vrut sa renunt la nicio
piesa de echipament … venisem de mult prea departe ca sa renunt … Am plans si
m-am rugat sa nu ma opresesc, sa nu cedez … tineam arma in mana si lacrimile
imi curgeau ca o ploaie de vara … A trecut si asta … Apoi a trebuit sa intram
in camera cu gaz … mare panica …
ascultam instructiile si ma panicam singura.. Am zis rugaciunea mea preferata
de cand eram copil si mi-am promis sa nu lesin, sa nu vomit (nu ca as fi vomit
vreodata) … sa fiu tare … nenorocul meu a fost ca unul dintre cei din fata mea
a inceput sa tremure si auzeam cum isi clantane dintii… gazul iti arde pielea
sip ret de cateva secunde trebuie sa-l respiri … il strangeam de mana pe cel
din fata spunandu-I ca mai e putin, foarte putin, sa nu renunte ca o sa fie
bine … eu, eu care nici nu stiam pe ce lume sunt imi gaseam cuvintele sa-l
imbarbatez pe cel care nu facea fata … Cand am iesit nasul a inceput sa-mi
curga, ochii ma usturau teribil, pielea gatului parca luase foc … Am plans pret
de cateva minute si mi-am revenit …. Un cosmar care insa n-a durat chiar mult …
si dupa toata experienta asta urata a trebuit sa mergem pe jos pana la Companie
…
Imi amintesc
ultimul mars … cel de 16 km … mai intai a trebuit sa stam in Field pt 3 zile,
fara dus, fara apa, dormit in cort, toaleta la vreo jumate de km distanta si
parca nu era de ajuns o ploaie nenorocita … Stateam singura in cortul meu
noaptea si auzeam cum ploua… Oasele ma dureau, de dormit nu reuseam din cauza
zgomotelor si asa am avut 3 zile de “vis”. La sfarsitul celor 3 zile a trebuit
sa efectuam marsul tactic inapoi catre companie … In momentul in care am ajuns
era prevazut sa avem o ceremonie … Am fost asa emotionata si mandra de mine pentru
ca am rezistat celor 2 luni fara sa ma plang ca mi-e foame, sete, somn, ca mi-e
greu fara Chris, fara mama, fara tata, fara casa, fara nimic … Nu am avut acces
la nimic … Ba mai mult … Am fost conectata la diversi factori stresori pe care
treptat i-am eliminate…
Pe 17 octombrie
in fata a sute de oameni si a lui Christopher am depus juramantul devenind
cetatean al Statelor Unite ale Americii … Apoi o zi mai tarziu mi-a fost
inmanata diploma de absolvent, o diploma care o sa o pun pe perete acasa la mama
… Si asa s-a terminat Aventura mea din Basic Trainning. Tin sa le multumesc
tuturor celor care mi-au scris in perioada respectiva, care mi-au trimis
pachete si in mod deosebit Mihaelei si lui Tudor care au venit la Festivitatea
de “premiere”.
Binenteles ca cel
mai asteptat moment a fost revenirea lui Christopher din Kuweit, faptul ca a
cerut sa fie trimis acasa mai devreme pt a-mi fi alaturi… Sustinerea lui
inseamna enorm, inseamna mai mult decat orice … Am invatat ca cel mai mult
conteaza sa gasesti in parteneru tau de viata un prieten de nadejde, un aliat,
un om care sa te sustine si sa-ti insufle incredere, curaj si dorinta … Nu de
putine ori mi-a venit sa imi iau papucii si sa ma ratacesc in lume … Nu mi-e
usor sa ma impac cu gandurile mele, cu distanta insa el e omul care poate sa
imi ofere un confort sentimental urias … Cu siguranta fara el n-as fi fost
astazi aici …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu